Eminescu - Veronica

 Eminescu - Veronica, 
 Dragostea nemuritoare, 
 Cântă dulce rândunica 
 Cântul teiului în floare. 
  
 Veșnicia celor vremuri 
 Avea să fie începută, 
 Vânt - Tu codrii îi cutremuri 
 Când el gura ei sărută. 
  
 O iubire scrisă-n patimi 
 De un timp chinuitor, 
 Au vărsat atâtea lacrimi, 
 Ochii le erau izvor. 
  
 Au trecut prin foc și apă 
 Numai să se regăsească, 
 Azi de toate cele scapă 
 Că-s în lumea veșniceasca... 
  
 "Am scăpat de tot de rele 
 Suntem doi pe același drum, 
 Tu ești în brațele mele, 
 Dorul nostru-i numai scrum. 
  
 Am avut de tras o groază 
 Dragostea s-o ținem vie, 
 Să ne fie o viață oază, 
 Tu să-mi fii o viață mie; 
  
 Icoană într-un altar 
 Eu să mi te-nchin aș vrea, 
 Să fiu stea și să răsar 
 La pieptul tău, iubita mea! 
  
 Dacă în viață am fost bârfiți 
 Și arătați cu degetul, 
 În veșnicie îndrăgostiți, 
 Noi am rămas unul cu altul. 
  
 Așa cum noi am fost mereu 
 Fără de alții să ne pese, 
 În suflete cu Dumnezeu 
 Căci El din dragoste ne țese. 
  
 Din astă lume am plecat 
 Dar am rămas tot împreună, 
 Căci am fost binecuvântat 
 Tu să-mi Soare, să-ți fiu Lună. 
  
 Ochii noști se întâlniră 
 După lunge așteptări, 
 Lacrimi grele stăpâniră 
 Contopind îmbrățișări. 
  
 În lumea fără de moarte, 
 Noi suntem nemuritori, 
 Ca povestea dintr-o carte, 
 Precum soarele din zori!" 
  
 Se topesc într-o ființă 
 Acești vechi îndrăgostiți, 
 Cum și este de cuviință 
 Veci în dragoste uniți. 
  
 Autor: Răzvan Isac 17-06-2017