Horoscop zilnic

luni, 30 iunie 2014

Te-aș urma fără încetare

 Te-aș urma fără încetare
 Pe unde pașii te îndreaptă,
 Până la capăt de zare
 Unde soarele ne așteaptă.
 
 Cu razele să împletim
 Dragostea ce ne-o purtăm,
 Peste veac să ne iubim,
 Cu șoapte să ne alintăm.
 
 Aș călca pe ai tăi pași
 Să știu că nu mă rătăcesc,
 Nu vreau singur să mă lași,
 Căci prea mult eu te iubesc.
 
 Și de-o fi vreodată timpul
 Să ne vitregească soarta,
 Eu tot am să-ți caut chipul,
 Nu mă voi îndepărta.
 
 Pașii am să-ți caut chiar
 Și pe adieri de vânt,
 Cerul mi te-a dat în dar
 Al meu înger pe pământ.
 
 Autor: Răzvan Isac 30-06-2014

duminică, 29 iunie 2014

Măicuță, suflet blând

 Ți-era măicuță magică privirea
 Și surâsul ți-era atât de magic,
 Purtai cu tine toată
strălucirea
 Pe chipul tău frumos, nostalgic.
 
 Dar într-o zi cerul s-a întunecat
 Și eu măicuța mea te-am părăsit,
 Călător spre stele am plecat
 De lângă cei pe care i-am iubit.
 
 Astăzi patimile grele
 Vor sufletul să-ți roadă...
 -Sub bărbia maicii mele
 Lacrimile se înnoadă.
 
 Of, măicuță, suflet blând
 Ce rău sufletul mă doare,
 Când te văd mereu plângând
 Fără să ai alinare.
 
 De-aș putea măicuța mea,
 O clipă să mă întorc la tine,
 Aș coborâ din cer pe-o stea,
 Să-ți iau grelele suspine.
 
 Sunt plecat în cele Sfinte
 Făr' să-mi iau nici rămas bun,
 Acum a mele cuvinte
 Doar în vise ți le spun.
 
 Și te rog măicuță dragă
 Sufletul să-ți liniștești,
 Sunt în Rai, dar fără vlagă
 Când te văd cât pătimești.
 
 Am plecat grăbit din lume,
 Așa mi-a fost mie prescris,
 A rămas doar al meu nume,
 Pe crucea de piatră scris.
 
 Te văd măicuță zi de zi
 Cum vii s-aprinzi o lumânare,
 Ochii inundați în lacrimi
 Și sufletul rău te doare.
 
 Sunt neputincios măicuță,
 Aș vrea să fiu lângă tine,
 Să te scap de suferință
 Să-ți fac zilele senine.
 
 Va veni și ziua-n care
 Ne vom revea măicuță,
 Sus în Rai, lângă izvoare,
 Sub a teiului crenguță.
 
 Până atunci te voi veghea
 Și-ți voi fi mereu alături,
 Noaptea mă transform în stea
 Ziua-n alte mii de feluri.
 
 Și obrajii am să-ți mângâi 
 Ce-s udați mereu de lacrimi,
 Tu măicuța mea rămâi
 Al meu dor și a mele patimi.
 
 Până te voi revedea
 Raiul mi-e acuma Iad,
 Cât aș vrea Domnul să-mi dea
 Brânci în brațe să îți cad.
 
 Autor: Răzvan Isac 29-06-2014

vineri, 27 iunie 2014

Insula Floarea Uitării

 În căușul palmei mele 
 Am cuprins câteva stele,
 Aș fi cuprins și cerul tot,
 Dar să ți-l dau azi nu mai pot.
 
 Ești ascunsă printre vise,
 Printre lacrimile-nchise,
 Într-un cufăr cu uitarea,
 Ai plecat pe-un val, cu marea.
 
 Vântul te îndepărtează
 Tot mai mult de malul meu,
 Inima îmi tot oftează,
 Vreau să plec cu-n val și eu.
 
 Să te prind din urmă, poate
 Totul ar avea un sens,
 Să umplu golurile toate
 Cu al tău sărut intens.
 
 Să găsesc în largul mării,
 Fiind purtat de al meu val,
 Insula Floarea Uitării,
 Tu să mă aștepți la mal.
 
 Insula să fie a noastră,
 Să uităm ce a fost rău,
 Să privim spre zarea albastră
 Apusul meu, apusul tău.
 
 Răsăritul să ne fie
 Binecuvântat de soare,
 Zi de zi o bucurie,
 Mereu binecuvântare.
 
 Autor: Răzvan Isac 27-06-2014

joi, 26 iunie 2014

Martinel, ursul polar

 În ținuturile reci de la Polul Nord, trăia un urs polar, numele lui era Martinel, era mai deosebit față de ceilalți urși, acesta avea și o poveste mai tristă. Rămăsese singur prin acele ținuturi sălbatice, după ce mama lui l-a abandonat când încă era foarte mic, a fost crescut și învățat tainele supraviețuiri de către o Vulpe Polară, cum să vâneze, de cine să se ferească, chiar dacă aceasta mai avea doi puișori în grijă, nu s-a gândit nici-o clipă să nu-l adopte și pe Martinel...  Vulpea Polară l-a învățat că cei mai de temut prădători ai lui sunt oamenii, aceștia vânându-l pentru blana lui minunată și albă ca neaua. Martinel și cei doi puișori ai vulpii s-au împrietenit repede, în scurt timp devenind de nedespărțit, se jucau împreună mai tot timpul.
 
 Nici nu ziceai că există diferență de rasă între ei, Vulpea Polară era o mamă devotată și făcea totul pentru binele puilor ei și de acum și pentru binele lui Martinel. Timpul a trecut, acum ursul polar crescuse suficient de mare încât să se poată descurca singur, Vulpea Polară i-a fost ca o adevărată mamă și l-a învățat tot ce trebuie să știe pentru a se descurca într-o lume atât de vitregă și într-un ținut atât de aprig cum este Polul Nord.
 De acum înainte supraviețuirea lui depindea doar de el, de ceea ce a învățat de la mama lui adoptivă. Aceasta i-a mai zis să nu se aventureze în locuri periculoase, știind cât era Martinel de curios, ca toți ursii polari de altfel. 
 Într-o bună zi mama adoptivă a trebuit să-l lase să se descurce singur, de acum înainte ea nu mai putea face nimic pentru el. Despărțirea lor a fost destul de grea, se obișnuiseră unul cu celălalt, pentru ei nu a contat că sunt diferiți, i-a unit o dragoste cum nu se mai întâlnise până în acel moment, când Vulpea Polară s-a hotărât să aibă grijă de micuțul ursuleț abandonat.
 Au fost împreună o adevărată familie polară, le-a fost și bine, le-a fost și rău, împreună au mers mai departe indiferent de obstacolele pe care le-au întâmpinat.


 Martinel, chiar dacă trecuse mult timp de când mama lui adevărată l-a abandonat, nu era împăcat cu acest gând și vroia cu tot dinadinsul să o caute, vroia să o cunoască.
 S-a gândit mult timp la plecarea sa în căutarea mamei adevărate, se gândea și la primejdiile care i le povestise mama adoptivă, se temea că în drumul lui să nu întâlnească oameni care l-ar putea vâna pentru blana albă ca neaua.
 Într-o zi, dis-de-dimineață, Martinel și-a luat inima în dinți și a plecat în căutarea mamei care i-a dat viață, înainte ca soarele să își arate razele palide, singur prin gerul cumplit al Polului Nord.
 
 Știa că nu-i va fi ușor, dar nerăbdarea pentru a-și cunoaște mama care i-a dat viață era mai mare decât toate pericolele la un loc, nu-i mai păsa de nimic, în cap avea un singur lucru care îl motiva să meargă mai departe, imaginea vagă a mamei lui.
 A călătorit mult timp, a străbătut Polul Nord de la un capăt la celălalt și nici urmă de mama sa, în capul lui Martinel se formaseră o grămadă de întrebări. 
 Când vroia să se dea bătut, tot mergând, Martinel a ajuns într-un loc diferit de ceea ce văzuse până acum, era o așezare ce semăna cu cea descrisă de mama lui adoptivă, Vulpea Polară, cea în care stau oamenii de care el trebuia să se ferească cât putea de mult.
 
 Vroia să ocolească acel loc, dar mai apoi s-a gândit că poate mama lui nu l-a abandonat că așa a vrut ea, poate au capturat-o acei oameni răi despre care îi povestise mama adoptivă, așa că Martinel își face curaj și se îndreaptă sprea acea așezare, îi era teamă, dar avea speranța că poate în acel loc se află mama lui adevărată, poate era ținută captivă de acei oameni fără suflet.
 În timp ce se apropia de acea așezare, inima lui Martinel bătea din ce în ce mai tare, îi era și teamă, dar avea și emoții, speranțe că își va găsi mama...
A ajuns în dreptul unei barăci, s-a ascuns acolo puțin pentru a se gândi la următorul pas ce trebuia făcut și pentru a nu-l vedea vreun om, erau destui oameni pe afară și orice mișcare greșită îl putea costa foarte scump pe Martinel.
 După ce s-a mai gândit la ce trebuia să mai facă și după ce acei oameni s-au mai îndepărtat, Martinel a pornit mai departe, fiind foarte atent la impejurimi, nu cumva să cadă și el în vreo capcană.


 Tot mergând el printre barăci, în dreptul uneia dintre ele aude niște voci și un mormăit mai slab, auzind acestea, a dat târcol barăcii respective în speranța că va găsi o crăpătură prin care să poată vedea ce se întâmplă în interior, într-unul din colțurile barăcii a găsit acea crăpătură și imediat s-a apropiat să se uite în interiorul barăcii. Acele voci pe care le auzise mai devreme veneau de la niște oameni care erau adunați în jurul unei cuști mari, Martinel încă nu putea să vadă de acei oameni ce se afla în interiorul cuștii respective, însa era convins că mormăitul venea de acolo. 
 Nu-și mai putea stăpânii emoțiile și nerăbdarea să vadă ce se află în cușca înconjurată de atâția oameni, în cele din urmă oamenii pleacă de lângă cușcă unul câte unul și astfel se descoperă și ceea ce se ascudea acolo, era o ursoaică polară, Martinel a început să tremure și abia își mai stăpânea lacrimile, în sfârșit după atâta timp își revedea mama, era slăbită, pe jumătate adormită, se pare că acei oameni o pregătiseră pentru a o mută în altă parte.
 Nu mai era timp de pierdut, Martinel trebuia să facă ceva să-și salveze mama cât mai repede din mâna acelor oameni lipsiți de suflet. A mai așteptat puțin să se mai liniștească apele și apoi văzând că nu mai e nici un om prin preajmă, s-a îndreptat spre intrarea în baracă, din păcate ușa era închisă, așa că Martinel trebuia să facă ceva să fosteze ușa, dar să o facă în așa fel încât să evite orice zgomot major, pentru a nu-i trezi pe oameni.
 
  Norocul a făcut ca după câteva încercări ușa barăcii să cedeze sub forța lui Martinel și acesta a reușit să între în baraca unde era ținută captivă mama lui, fără prea mult timp de pierdut se îndreaptă spre cușca cu pricina și încearcă să-și trezească mama, și după repetate încercări în cele din urmă reușește. Aceasta, chiar dacă era amețită de la efectul tranchilizantului, l-a recunoscut pe Martinel din prima clipă, nu mai putea de fericire, era și foarte uimită de cum reușise puiuțul ei să o găsească în pustietatea acelui ținut sălbatic. Acum tot ce conta era să reușească împreună să deschidă cușca și să plece teferi din acea baracă, departe de acei oameni răi.


 Din baracă au reușit să iese cu bine, acum tot ce mai trebuia să facă era să se îndepărteze în liniște de acei oameni... și în cele din urmă au reușit. Erau amândoi copleșiți de emoții, ne mai putând să își stăpânească lacrimile cei doi au început să plângă, erau lacrimi de fericire, mama și puiul împreună după atâta timp... 
 În drum spre locul de unde plecase Martinel în căutarea mamei sale, acesta îi povestește tot ce a făcut în tot timpul cât aceasta a lipsit, i-a povestit și despre mama adoptivă, despre frățiorii lui, puii de vulpe, absolut tot. După cele auzite, mama lui Martinel abia aștepta să o cunoască pe cea care i-a ajutat puiuțul, ocrotindu-l de primejdii și dându-i toată dragostea pe care o poată da o mamă copilului ei.
 
 După lungul drum parcurs înapoi spre casă, în cele din urmă ajung, erau slăbiți amândoi, dar acum aveau tot timpul din lume să se pună pe picioare, importat e că sunt împreună și de acum încolo, de nedespărțit.
 S-au întâlnit și cu mama Vulpe și frățiorii, din acel moment au rămas cu toții precum o mare familie polară, mama lui Martinel și cu Vulpea Polară deveniseră ca două surori, mergeau peste tot împreună. Erau cu toții foarte fericiți că în ciuda vitregiei locului și după mult timp au reușit să se reîntâlnească cu bine.
   

Autor: Răzvan Isac 26-06-2014

miercuri, 25 iunie 2014

Ale dragostei văpăi

 Într-ale dragostei văpăi
 Ard fără să am scăpare,
 Dulceața ochilor săi
 Mi-a făcut zilele amare.
 
 Of, iubire nestemată
 Când inima mi-o cuprinzi,
 Mi-este viața blestemată,
 Focul tu îl tot aprinzi.
 
 Nu faci altceva decât
 Rănile să le adâncești,
 Te-aș uita, astfel încât
 Tu să nu mă mai rănești.
 
 Am oftat și-am pătimit
 Din pricina iubirii,
 Dorul greu m-a răstignit
 De crucea dezamăgirii.
 
 Astăzi casa noastră-i goală,
 Vântul suflă prin ferești,
 Eu am fost cuprins de boală,
 Tu de mult plecată ești.
 
 Prin odaia prăfuită
 Și încărcată cu amintiri,
 Azi doar soarele se uită
 Cu îndelungile sclipiri;
 
 -Ale razelor ce odată
 Pe amândoi ne mângâiau,
 Nu aș crede că vreodată
 De la capăt am s-o iau.
 
 Autor: Răzvan Isac 25-06-2014

marți, 24 iunie 2014

Oglindă-n suflet

 În miez de noapte cuget
 Și-a mele cugetări,
 Sunt precum un urlet
 Cuprins de frământări.
 
 În suflet am osânda
 Ce-o port mereu cu mine,
 Ea îmi este oglinda,
 În ea te văd pe tine.
 
 Reflexia iubirii mele
 Și a tot ce tu mi-ai fost,
 Cerul tot, perdea de stele,
 Suferința fără rost.
 
 Asta mi-e osânda grea
 Să te port oglindă-n suflet,
 Să vreau, tu să nu poți pleca
 Și tot mai mult să cuget.
 
 Fiecare cuget este 
 Un cuțit întors în rană,
 E sfârșitul de poveste
 Al iubirii de o toamnă.
 
 Autor: Răzvan Isac 24-06-2014

luni, 23 iunie 2014

Orășelul Sfânta Lene

 În Orășelul Sfânta Lene toată lumea duce un trai decent, toată economia acestui Orășel se bazează pe lenevit. Cum să nu fie bine, atâta timp cât stai degeaba și merge totul ca pe roate?
 Domnul primar al Orășelului Sfânta Lene, a pus bazele unei adevărate industrii de lenevit, a riscat totul pornind de la nimic, și astăzi, Orășelul s-a dezvoltat atât de bine, încât are nimic mai mult, atingând cote demne de orice bursă, ajungând singurul Orășel cu o economie așa prosperă.
 Orășelul Sfânta Lene este un orășel modern cu oameni moderni și foarte milostivi, toată lumea se trezește cât de târziu poate și se pregătește pentru o nouă zi de lenevit, căci pe asta se bazează economia acestui Orășel și oamenii nu-și pot permite ca economia să scadă, ar fi un dezastru major pentru această comunitate care nu face nimic.
 Fiecare zi se desfășoară după același program. 
 
 Oamenii care trăiesc în Orășelul Sfânta Lene, fiind atât de încântați de buna desfășurare a activității, sunt mereu dispuși să facă ore suplimentare la activitatea lor zilnică, adică să leneveasc
ă, nu cumva să se piardă obiceiul, vor cu tot dinadinsul ca acest obicei să fie dus mai departe și de copiii copiilor lor, astfel, Orășelul Sfânta Lene, pe viitor să se transforme într-o mare Metropolă.
 Se spune pe ici, pe colo, că și alte Orașele vor să adopte acest stil de viață, acestea auzind de bună prosperitate a Orășelului Sfânta Lene.
În viziunea cetățenilor ce-l habiteaza, acest Orășel este chiar Raiul pe Pământ.
 De aici a plecat și invidia celorlalte Orașele, care fiind mai slab dezvoltate din toate punctele de vedere, au fost atrase de ideea prosperității, dar încă nu aflaseră care este secretul acestei prosperități.
 

 Pentru a afla acest secret, fiecare Orășel a trimis câte o persoană în recunoaștere pentru a culege informații cu privire la buna desfășurare a activităților din Orășelul Sfânta Lene, neștiind că în acest Orășel nu se putea pătrunde așa ușor.
 Trimișii celorlalte Orășele, au ajuns în cele din urmă la porțile Orășelului Minune, cum îl mai numeau ei, dar odată ajunși acolo s-au ivit de o problemă la care nu se așteptau, porțile acestui Orășel erau închise. 
 Aceștia erau foarte agitați, se temeau că făcuseră atâta drum degeaba și acum nu puteau să între în Orășel, au tot dat târcoale, s-au gândit și într-un târziu le-a venit și ideea de a se deghiza în niște oameni amărâți, auziseră ei un zvon cum că locuitorii Orășelului Sfânta Lene sunt niște oameni milostivi. 
 
 S-au deghizat, s-au dus la porțile Orășelului și au zis să-și încerce norocul, l-au strigat pe cel ce păzea porțile, l-au implorat, si în cele din urmă acesta a cedat rugăminților așa zișilor oameni amărâți și le-a deschis porțile. Nu se arătau, dar în sinea lor acești spioni deghizați erau în culmea fericirii pentru că reușiseră să intre, de acum nimic nu-i mai putea opri să-și ducă planul la bun sfârșit.
 Odată intrați în Orășelul Sfânta Lene, acești spioni au și început să cerceteze împrejurimile, pe toată perioada cercetărilor au rămas deghizați, nu cumva să fie recunoscuți. La început nu au constatat nimic, dar mai apoi, datorită cetățeanului Gură Spartă, care având multe ore de stat degeaba la activ și obosise săracul, s-a confesat unuia dintre spioni, totul cu lux de amănunte.
 
 Spionul, s-a dus în grabă să spună și la ceilalți spioni cele auzite, apoi, sfătuindu-se între ei, au căzut de acord că nu mai are rost să bată atâta drum înapoi ca să spună și celor din Orășelele de unde veniseră ei, au hotărât să rămână în Orășelul Sfânta Lene, adaptându-se ușor și apoi angajându-se cu normă intreagă la lenevit.
 Cetățenii din Orășelul Sfânta Lene, nu și-au dat seama nici în ziua de azi că acei oameni amărâți pe care-i lăsaseră să intre erau de fapt spioni care veniseră cu gândul de a le fura secretul economiei atât de prosperă.

 Acum nu mai prezentau nici-un pericol, acei spioni s-au integrat perfect în rândul cetățenilor din Orășelul Sfânta Lene și populația a crescut cu alți cetățeni foarte apți pentru lenevit.
 Așadar, Orășelul Sfânta Lene este pe drumul cel bun spre a deveni într-un viitor apropiat o adevărată Metropolă.


 Autor: Răzvan Isac 23-06-2014

duminică, 22 iunie 2014

Nostalgică... amintirea noastră

 Nostalgică e noaptea, efemeră
 Purtând spre mine alaiul ei de stele,
 Am rămas captiv într-a iubirii sferă
 Un veșnic călător prin visele mele.
 
 Luna fredonează al nopților cântec
 Aștrii toți dansează după ritm,
 Am rămas ascuns într-al Lunii pântec
 Dar nostalgia nopții încă o mai simt.
 
 Nostalgică îmi este amintirea noastră,
 Visam să evadăm spre nemurire,
 Limita să ne fie doar zarea albastră,
 Și-am atins-o... cu a mea privire.
 
 Într-a iubirii sferă am rămas captiv,
 Am rămas cu Zarea, Stelele și Luna,
 Timpul ne-a lăsat fără nici-un motiv,
 Și azi către tine încă mai întind mâna.
 
 Din neant poate apari să mi-o cuprinzi
 Ca să mă tragi spre tine inc-o dată,
 Dar numai noaptea știe unde te ascunzi
 Și de ne-om revedea poate vreodată.
 
 Autor: Răzvan Isac 22-06-2014

sâmbătă, 21 iunie 2014

Motănelul Miaulică

A fost odată, nu demult, un motănel foarte jucăuș, numele lui era Miaulică, cât era ziua de lungă nu se ostoia nici-un pic. Miaulică, mai avea trei frați mai mari, dar aceștia erau mai cuminți decât frățiorul lor, nu ieșeau din cuvântul mamei. 
 Această familie de motănei locuia într-un sătuc de la poalele unui munte, peste tot în jur era plin de primejdii dacă te avântai fără să știi împrejurimile, de asta se temea și mama motănelului cel zvăpăiat, Miaulică, acesta fiind mai curios din fire, îi plăcea să exploreze locuri prin care nu a mai fost, nefiind conștient de pericole. 


 Într-o zi, pe când mama lor se pregătea să plece de acasă cu treabă, le-a zis celor trei motănei mai mari să vegheze asupra frățiorului mai mic, nu care cumva să între în vreun bucluc. Aceștia au asigurat-o pe mama lor că așa ceva nu avea să se întâmple, cu toate că nici ei nu erau așa siguri pe ceea ce spuneau, dar pentru liniștea mamei lor au zis că nu vor fi probleme de această natură.


 Mama a plecat și au rămas cei trei motănei mai mari să aibe grijă de frățiorul lor nest
âmpărat. Acum cei trei se sfătuiau cum să facă să îi distragă atenția celui mic să nu facă vreo iscoadă până la întoarcerea mamei. Stând ei la sfat încercând să găsească ceva care să îl țină ocupat pe Miaulică, s-au gândit să inventeze un joc: "Jocul motanului cuminte". S-au dus după cel mic să îl ia să îl învețe acest joc, era pe afară, alerga după un fluture. Au intrat cu toții în casă, s-au așezat în cerc și au început jocul, regula jocului era foarte simplă, cel ce stătea cel mai cuminte primea un cadou surpriză din partea celorlalți, nu trebuia să facă mare lucru, doar să stea acolo și să vorbească despre orice, atâta timp cât cel mic era lângă cei mari nu avea ce primejdie să-l pască. 

 După un timp cei trei frați mai mari au adormit unul câte unul, iar cel mic rămăsese captivat de o rândunic
ă ce cânta de zor și dădea târcol prin fața geamului, parcă îl invita pe Miaulică să o urmeze. Acesta văzând că frații lui căzuseră răpuși de oboseală, a ieșit afară și s-a luat după rândunică, fără să-și dea seama încotro merge, la un moment-dat se trezește departe de casă, într-o pădurice pe care nu o cunoștea, nimic nu i se părea cunoscut, se speriase, nu știa încotro să meargă să ajungă înapoi acasă, era rătăcit. 

 După ceva timp cei trei frați ai motănelului s-au dezmeticit din somn și au băgat de seamă că frățiorul lor dispăruse, s-au panicat, căci nu știau încotro a luat-o, se temeau foarte tare să nu fi pățit ceva rău, ei știau câte pericole există dacă te aventurezi prin locuri necunoscute. Nu mai era mult și mama lor trebuia să sosească acasă de unde plecase, așa că cei trei s-au despărțit și au plecat în căutarea celui mic. 


 Au căutat prin vecini, crezând că poate motănelul a plecat la joacă cu vreun prieten, mai apoi au fost prin toate împrejurimile știute de ei, dar nici urmă de cel mic, s-au sperita atât de tare încât nu mai știau ce să facă, ce-o să-i spună mamei lor de dispariția frățiorului? Apoi și-au adus aminte de păduricea ce se afla mai departe se satul în care locuiau ei, nu au mai stat pe gânduri și au pornit într-acolo.


 Motănelul Miaulică
 Zvăpăiat și fără frică,
 De astă dată s-a-nfricat
 Nu știa unde a plecat.
 
 -Of, tu rândunică rea
 M-ai luat de la casa mea,
 M-ai adus în loc pustiu,
 Să mă întorc acas' nu știu.
 
 Vreau să fiu cu frații mei,
 Să fiu cuminte ca ei,
 Lângă mama mea cea bună,
 Să fim cu toții împreună.


  Miaulică se întristase crezând că va rămâne în pădurice singur pentru totdeauna, el nu știa că frații plecaseră în căutarea lui. Îi părea rău pentru ceea ce făcuse, că nu ascultase de frații lui și mai ales de mamă, cu toții îi vroiau numai binele. Nu mai era mult și se lăsa seara, iar mama lor trebuia să se întoarcă acasă, frații mai mari se apropiau de pădurice și îl strigau pe Miaulică:
 -Miaulicăăăăă...
 -Miaulicăăăăăăă...
 S-au despărțit din nou pentru a acoperii o porțiune mai mare de pădurice și au continuat să strige:
 -Miaulicăăăă... Miaulicăăăăă... 


 Într-un final motănelul zvăpăiat și foarte speriat, de această dată a auzit strigătele fraților lui și s-a luat după glasurile lor și le-a ieșit în cale. Erau cu toții foarte fericiți, el că în sfârșit avea să se întoarcă acasă, iar frații lui erau fericiți că l-au găsit teafăr și nevătămat.
 Au plecat cu toții spre casă cântând de bucurie, iar pe drum Miaulică le-a promis fraților lui că niciodată nu va mai face o asemenea nesăbuință și că de acum încolo va asculta mereu ce va spune mama lor. Au hotărât să nu-i spună nimic mamei despre cele întâmplate, pentru a nu se îngrijora, atât timp cât nimeni nu a pățit nimic. 


 Această întâmplare va fi o lecție de viață pentru Miaulică, doar când a ajuns departe de casă și-a dat seama de câte pericole îl pândesc, neputând fii protejat de frații mai mari sau de mama lui.
 În cele din urmă au ajuns acasă, exact la fix, mama lor încă nu ajunsese. După un timp ajunge și ea, Miaulică și frații lui stăteau cuminței jucându-se cu un ghem de ață, mama lor era atât de fericită că erau cu toții bine, neștiind prin ce aventură trecuseră ei.
 Într-un final, totul e bine când se termină cu bine!
 
 Autor: Răzvan Isac 21-06-2014

vineri, 20 iunie 2014

Iubirea, floarea sufletului

 Iubirea este floarea sufletului, 
 dacă o îngrijești cum trebuie, 
 o vei avea mereu înfloritoare.
 
 Nu vei știi ce este dorul
 De grădina ți-e înflorită,
 Tu vei dobândi amorul
 Și a dragostei ispită.
 
 Lasă-te purtat de suflet
 Spre meleagul fericirii,
 Și vei fi mereu complet
 Având sămânța iubirii.
 
 Simți că ai puteri depline
 Și te simți nemuritor,
 Atunci când ai lângă tine
 Al iubirii dulce izvor.
 
 Te hrănești cu sărutări
 Și cu vorbe dulci ca mierea,
 Treci prin o mie de stări
 Ce îți definesc iubirea.
 
 Autor: Răzvan Isac 20-06-2014

joi, 19 iunie 2014

Dintr-un vechi condei

 Dintr-un vechi condei aștern,
 Tot ce sufletu-mi trăiește,
 Dintr-un gând, poem etern,
 Tot ce inima-mi grăiește.
 
 Se revarsă a mele gânduri
 Precum ploaia din nori gri,
 Am scris poate mii de rânduri
 Așteptându-te să vii.
 
 Și-am să scriu cât am să pot
 Versuri pe ai ploii stropi,
 P
ân' va bate al meu clopot
 Și al meu trup se va topi.
 
 Dintr-un vechi condei se lasă
 Scrieri dintr-un suflet rece,
 Numai dorul îmi e casă
 Pe la mine vântul trece.
 
 Nu sunt singur, am poeme
 Și cerneala mea din lacrimi,
 Nu mai am de ce mă teme
 Astea-s ale mele sarcini.
 
 Zbor, scriind, spre înălțimi
 S-ating cerul și o stea,
 S-alung ale mele patimi
 Și dorul din viața mea.
 
 Nu mai vreau dor tu să fi
 Casă pentru al meu suflet,
 Zbor ca să îmi pot găsi
 Fericirea și-al meu zâmbet.
 
 Dintr-un vechi condei, iubirea
 Se așterne rând cu rând,
 Tot cu ea și fericirea,
 Lini
ștea din al meu gând.
 
 Pribegeam neștiind pe unde
 Să alung tristețea toată,
 Aș fi vrut s-o pot ascunde,
 Dar s-a întors a vieții roată.
 
 Cum eram eu înainte,
 Azi sunt cel mai fericit,
 Am limpezit a mea minte,
 Dorul tot l-am izgonit.
 
 Astăzi razele de soare
 Au luat locul norilor,
 Și-am să scriu poeme care
 Vor fi roua zorilor.
 
 Autor: Răzvan Isac 19-06-2014

miercuri, 18 iunie 2014

Pe la teiul ce altădată

 Pe la teiul ce altădată
 Ne da umbră ziua toată,
 Trec și azi din când în când
 Să limpezesc al meu gând.
 
 Teiul e bătrân și veșted,
 Nici obrazu-mi nu e neted,
 Anii lasă a lor amprentă,
 Azi și tu îmi ești absentă.
 
 Vreau trecutul să mă cheme
 Să mai stau sub tei o vreme,
 Să te pot strânge la piept...
 Singuratea n-o accept!
 
 Și de-o fi să-mi treacă timpul,
 Și pe tin' nu te-oi vedea,
 Vreau să îți desenez chipul
 Pe flori de tei iubirea mea.
 
 A ta gură, buze dulci
 Să le sărut când bate vântul,
 Capul la pieptu-ți să-mi culci
 Să fim una cu pământul.
 
 Când mi-e dor de al tău zâmbet
 Și de-a ta privire dor,
 Merg la teiul ce ți-e suflet
 Vreau la umbra lui să mor.
 
 Să mă îngroape frații mei
 Unde mi-a plăcut mai mult,
 Sub al nostru bătrân tei
 Glasul vântului s-ascult.
 
 Și pe tin' să te găsesc
 Așteptându-mă să vin,
 Îmbrăcată-n strai ceresc
 Să mă strigi cu grai divin.
 
 Nu-i cum am vrut, dar este bine
 Azi tu mă ai, și eu pe tine,
 Suntem cum am fost odată
 Uniți de dragostea curată.
 
 Alături de îngeri de azi înainte
 Ne vom șoptii aceleași cuvinte,
 La umbră de tei, adieri de vânt
 Ne va unii al nost legământ.
 
 Autor: Răzvan Isac 18-06-2014

marți, 17 iunie 2014

Suflet firav

 Suflet minunat, firav,
 Nu orice gând e atât de grav,
 Fii pozitivă în tot ce vrei
 Și roade bune o să iei.
 
 Chiar dacă valuri vor veni,
 Alături îți sunt prieteni,
 Tu să fii tare ca o stâncă,
 Chiar dacă marea e adâncă.
 
 Nu te vei scufunda nicicând
 Suflet firav, suflet plăpând,
 Noi suntem barca de salvare
 Pentru al tău suflet mare.
 
 Autor: Răzvan Isac 17-06-2014

Din flori de nuferi

 Din flori de nuferi împletesc
 A mea iubire pentru tine,
 Ochii mei se oglindesc
 În dorul ce de tine-mi vine.
 
 Voi aștepta misterul nopții
 Să împletesc câteva stele,
 Să lumineze calea sorții
 Ce te-a pus în brațele mele.
 
 Din corzi de sălcie împletesc
 A noastr
ă veșnică iubire,
 Din flori îți scriu că te iubesc,
 Tu ești a mea nemurire.
 
 Autor: Răzvan Isac 17-06-2014

luni, 16 iunie 2014

Îndemn

 Dacă nu știi, învață să iubești, 
 Căci în iubire toate au un rost, 
 Nu mai contează dacă pătimești, 
 Uneori iubirea are cost. 
  
 Învață să privești din alte unghiuri, 
 Aruncă o privire spre-al tău suflet, 
 Acolo vei găsi mii de răspunsuri, 
 Și izvorul tainic, amarului plânset. 
  
 Dacă nu știi ce-i dorul din iubire 
 Înseamnă că nicicând tu n-ai iubit, 
 Nu știi ce înseamnă să plângă în neștire 
 Inima de atâta pătimit. 
  
 Învață să trăiești în armonie 
 Iubește și atunci vei fii iubit, 
 Vei afla ce-nseamnă o bucurie 
 Dăruind iubire, o primești înzecit. 
  
 Autor: Răzvan Isac 16-06-2014

duminică, 15 iunie 2014

Răsai Luceafăr peste suflet

 Răsai Luceafăr peste suflet 
 Și cântă-ne iubirea, 
 Din depărtate zări, cu zâmbet 
 Arată-ne ce-i nemurirea! 
  
 În versuri, noi te venerăm 
 Și ți-am făcut altar, 
 Întregi poeme-ți dedicăm 
 Scrise pe frunze de arțar. 
  
 Tu ne veghează nopți la rând 
 Și-a ta lumină dă-ne, 
 Noi îți vom scrie al nostru gând 
 În dulcile poeme. 

Autor: Răzvan Isac 15-06-2014

vineri, 13 iunie 2014

S-a dus întâia zi de Mai

  S-a dus întâia zi de Mai
 Și m-a cuprins amarul,
 Ai zis iubirea ta că-mi dai
 Și nu mi-ai dat decât calvarul.
 
 S-a prefăcut în praf de stele
 Și în parfum de iasomie,
 Speranța visurilor mele,
 Iubirea ce nu mi-ai dat mie.
 
 O văd pe cer în plină noapte,
 Simt în parfumul ce-ai lăsat,
 Aș vrea măcar a mele șoapte
 Cu tine-n suflet să fi luat.
 
 Dar ai plecat mult prea grăbită,
 Cu tine nu ai luat nimic,
 Ai fost numai dulce ispită,
 Iar eu un simplu suflet mic.
 
 S-a dus întâia zi de Mai
 Și am rămas doar eu și dorul,
 În gândul meu de ce mai stai,
 De ce încă-ți mai simt fiorul?
 
 Te-am păstrat în suflet oare,
 Sau ești închipuirea mea?
 Azi lipsa ta încă mă doare,
 Pe cer te-ai prefăcut în stea?
 
 Aș vrea să știu să nu privesc
 Spre cer în nopțile senine,
 N-aș vrea deloc să te găsesc
 Să râzi de sus de mine.
 
 Ar fi mai bine să te pierzi,
 La fel cum și eu m-am pierdut,
 În mine nu ai vrut să crezi,
 Cum eu în tine am crezut.
 
 Și rătăcesc printre cuvinte
 Fără să știu nici cine sunt,
 Azi inima mea încă simte,
 Ce eu aș vrea să nu mai simt.
 
 Autor: Răzvan Isac 13-06-2014

Sunt condamnat să pătimesc

 Sunt condamnat să pătimesc,
 Să nu-mi mai știu nici rostul,
 Să n-am parte de cin' iubesc,
 Să pierd în viață totul.
 
 La început simțeam că zbor,
 Iubire tu aripi mi-ai dat,
 Azi din pricina ta eu mor,
 M-am înălțat și mi le-ai luat.
 
 N-am apucat nici s-ating norii
 Că m-am trezit căzând în gol,
 N-am să apuc nici mâine zorii,
 Căci iute mă îndrept spre sol.
 
 Vei auzi poate impactul
 Și cum inima se sfărâmă,
 Și-ți vei aduce aminte pactul
 Ce l-am făcut sub clar de lună.
 
 Sub stele atâtea, mii și mii
 În adierea vântului,
 Tu i-ai promis inimii
 Că n-ai s-o lași a nimănui.
 
 Unde-s acele dulci cuvinte,
 Ce-mi promiteai în acea seară?
 De ce inima ta mă minte,
 Fără să-i pese c-o să doară?
 
 Te rog să îmi cruți suferința
 Să-mi iei durerea toată,
 Vreau să cunosc neființa
 Străpuns de-a ta săgeată.
 
 Când m-am îndrăgostit
 De otrava dulce a ta,
 Deloc nu m-am gândit
 Ce crudă-mi va fi soarta.
 
 Autor: Răzvan Isac 13-06-2014

joi, 12 iunie 2014

Ești sufletul vieții mele

 Ești ființa pe care o ador,
 Al zilelor mele, dulce, drag izvor...
 
 M-am gândit la tine,
 Am vrut mereu să-ți fie bine,
 Ți-am fost și confidentă,
 Cu tine sora mea, atentă.
 
 Atunci doar treișpe ani aveai,
 Când am rămas numai noi două,
 Mică prințesă îmi erai,
 Picătura mea de rouă.
 
 De atâta timp noi am rămas,
 Fără al mamei dulce glas,
 Te-am avut sprijin la greu,
 Tu ai fost pansamentul meu.
 
 Asemeni razelor de soare
 Ce nu se despart nicicând,
 Iubirea noastră este mare
 Și când destinul nu e blând.
 
 Ne-am înțeles și te-am vegheat,
 Și te-am ferit de orice teamă,
 De când cu îngerii a plecat,
 A nostră dulce, scumpă mamă.
 
 Vreau ca și în continuare
 Să rămânem cum am fost,
 Două surori, raze de soare
 Pe albastrul cer al nost.
 
 Am avut și clipe bune, 
 Dar am avut și clipe rele,
 Azi fericită îți pot spune:
 -Ești sufletul vieții mele.
 
 Autor: Răzvan Isac 12-06-2014

Soulmates never die!

R : Sunt un călător stelar
Prin visele-ți pribege!
De ce numai lacrimi și amar
Pe noi pot să ne lege?!

N: Sunt preoteasa sufletului tău,
Iar tu ești sacerdotul meu!
Dragul meu, mi-e atât de greu!
Știi tu oare că-mi fac așternut din lacrimi sângerii,
Așteptându-te, rugându-mă la Zei, întrebându-mă când ai să vii?!

R: Iar eu, așternut îmi fac
Din rugămințile neîncetate!
Oare Zeii nu mă plac,
De mi te țin așa departe?!
Sunt sacerdotul tău – cel ce are o nemăsurată credință;
Cel ce speră în continuare, că într-o zi, cu ușurință,
Vom străbate aceste vânturi și ploi,
Și ne vom unii să fim un întreg;
Așa cum au prezis străbunii pentru noi!

N : Călătorii astrale am început și eu să fac!
Dar Universul îmi spune să nu mă mișc și să tac!
Cer pact cu stele și luna,
Căci vreau să te simt, să te ating oriunde ai fi,
Dar, acum arhanghelii îmi dau de veste că nu mai e mult, până ce în brațele mele va să vii!
Dragul meu, știi tu oare că flacăra răbdării am aprins-o,
Iar pe cea a credinței nici măcar o dată nu am stins-o?!
Când alții îmi spun ” Fecioară ai inima de gheață! ”
Eu știu că tu ești acolo – gândul că nu mai e mult, mă ține în viață!

R: Simt că îmi ești fecioară cu inima de aur,
și nu încetez să îți cânt dragostea la al meu flaut!
Știu că îmi ești icoană -draga mea- în al meu suflet rămâi etern tezaur!
Ohh Doamne, cât timp a trecut...
Acum Universul și Stelele sunt călători cu mine,
Îmi îndrumă pașii cum știu ei mai bine,
spre al tău parfum...
A început să-mi fiarbă sângele în vine -
Cu lacrimi arzânde de bucurie, simt cum mă aproprii de tine!

N : Simt că auzi... cum fredonez în adâncul inimii o melodie ce doar noi doi o știm!
E melodia ce îngerii ne-au ales-o,
E melodia ce planetele toate, din cele mai sclipitoare colțuri, versurile ei au cules-o!
Știu că simți că te-am așteptat!
Ispita mereu am îndepărtat!
Pentru tine dragul meu,
sunt suflet și trup mereu!
Negreșit toate acestea au meritat!
Tu al meu prinț, al meu zeu, al meu tot,
Pentru tine toate le-am îndurat,
Și problemele în reușite le-am transformat!

R: Stelele toate-mi șoptesc
Fiecare vers ce-mi cânți!
Iar eu tot mai mult te iubesc,
Când cu al tau cânt mă înfierbânți!
O să ne iesim în cale,
Tu raze de soare, eu petale,
Și vom înveseli primăvara
Și vom admira iarna!

N: Și uite cum ne-am întrezărit,
Dragul meu soț, dragul meu iubit!
Mulțumim Domnului, Universului și Tuturor celor ce în ceruri ne-au unit!
Și iată cum povestim,
În poezii, iubirea noastră altora le-o împărtășim,
De la pământ pân' la cer și înapoi, peste timpuri va să audă lumea de noi!

R and N : Flacăra credinței a biruit! Răul și Ispita am mistuit!
Pasiuni de neînchipuit s-au ivit! Buzele tale dulci efectiv m-au înnebunit!
Drumurile noastre s-au împreunat Și Îngerii ne cântă, de azi neîncetat!
Ne contopim într-un singur trup, și-mi aduc aminte cum cu Credința și Iubirea, 

cumpenele toate noi doi le-am rupt!
Se aude că Suntem două stele pe zarea albastră,

Ce strălucirea mulți nu pot să le-o privească!

 Autori : Nicoll Hellen și Răzvan Isac ( Duet în Poezie ) 12-06-2014

miercuri, 11 iunie 2014

Fecioara si Ispita

 EL îi spune că o place,
 EA îi spune că nu-i bine,
 Inima-mi pentru altul zace,
 Se îneacă în suspine.
 
 EL o întreabă: Ce aștepți?
 EA răspunde: Pe alesul!
 Te-aș ruga frumos s-accepți,
 Asta mi-a spus mie visul.
 
 EA-n credință s-a născut 
 Și credința-i este casă,
 Nu e nimic de făcut...
 EL insistă, nu se lasă.
 
 EA alesul și-l așteaptă
 Și va aștepta mereu,
 Vrea să fie mereu dreaptă
 Cu credință-n Dumnezeu.
 
 Nu-i nimic ce-o poate face
 Să renunțe la credință,
 Și ispita o lasă-n pace
 Vede că are voință.
 
 Nelleh este numele
 Fecioarei fără de prihană,
 Ce-și ajută aproapele
 Și e pentru suflet hrană.
 
 Xela Amot, un fost ateu,
 Pe fecioară o urmărea...
 Dar Nelleh și Dumnezeu
 Au dat deoparte piaza rea!
 
 Nelleh acum așteaptă
 Alesul din vis să apară,
 Cu inima să urce o treaptă
 Spre fericirea dulce-amară.
 
 Autor: Răzvan Isac 11-06-2014

marți, 10 iunie 2014

Te-ai pierdut în umbra nopții

 Ai lăsat o floare-n glastră
 Și în urma ta mult dor,
 Mai scot capul pe fereastră
 S-aud urma pașilor.
 
 Ce se aude-i doar pustiul,
 Golul din sufletul meu,
 N-a mai înflorit nici teiul,
 N-am să mai trăiesc nici eu.
 
 Inima mi-e tot mai slabă,
 Și bătăile-i se duc,
 Prea devreme, prea în grabă,
 Zorii zilei n-am s-apuc.
 
 Te-ai pierdut în umbra nopții
 Pe un drum ce nu-l cunoști,
 Te-am strigat, dar glasul meu
 Tu nici nu-l mai recunoști.
 
 Acum am ajuns sihastru
 Într-o lume ce-i străină,
 Singur sub cerul albastru
 Cu o soartă prea haină.
 
 Autor: Răzvan Isac 10-06-2014

luni, 9 iunie 2014

Muzica e glasul Universului

 Muzica e glasul ce-ți cântă iubirea
 Într-un portativ, pe note de suflet,
 Muzica e glasul ce-ți dă nemurirea,
 Ascult-o să ai pe chip numai zâmbet.
 
 Încă din vremuri străvechi ne încântă
 Cu ale sale acorduri divine,
 Muzica e glasul ce îngerii îl cântă
 Când suntem triști, dorul să-l aline.
 
 Muzica e glasul ce nu poartă vină
 Ce ne transmite emoții alese,
 Muzica e vers și condoare sublimă
 Ce-n suflet iubirea ne-o țese.
 
 Muzica e glasul pe note al Universului
 Într-o orchestră a miilor de stele.
 
 Autor: Răzvan Isac 09-06-2014

Clipe ce-au apus

 Se lasă seara, câini latră,
 Răsună ulița din sat,
 Numele ți-e scris pe-o piatră
 Ce în urmă ai lăsat.
 
 Multe lacrimi, mult amar,
 Multe clipe ce-au apus,
 S-au pierdut toate-n zadar,
 Iubirea ce-am avut s-a dus.
 
 Câteva flori veghează somnul,
 Deasupra unei cripte reci,
 Eu mă rog mereu la Domnul,
 Pe la mine să mai treci.
 
 De nu se poate vreau să mor,
 Să pot veni la tine,
 Să stăm iubito la izvor,
 Tu în brațe la mine.
 
 Pe un câmp cu iarbă verde
 Să ne tainuim iubirea,
 Unde nimeni nu ne vede
 Vreau să îți simt mângâierea.
 
 Autor: Răzvan Isac 09-06-2014

duminică, 8 iunie 2014

Bunica

 În țest bunica făcea pâine,
 Pe vatra încinsă cu jăratec,
 Mi-aduc aminte cu suspine...
 - Cum anii repede mai trec.
 
 Mi-e dor de timpul de demult
 Ce-l petreceam la țară,
 Glasul bunicii să-l ascult
 Spunând povești seară de seară.
 
 Mi-e dor bunica mea de tine,
 Și de privirea ta cea blândă,
 Mi-e sufletul acum ruine,
 Plătesc cea mai grea osândă.
 
 Doar pentru o revedere
 Aș da anii vieții mele,
 Să ai bunica mea putere
 Să cobori de printre stele.
 
 Să te strâng la piept cu dor,
 Să îți spun ce nu ți-am spus,
 Ești al vieții mele izvor,
 Icoană de lacrimi ce-au curs.
 
 Altar îți este al meu suflet
 Și jertfă sunt lacrimile,
 Nu mă pot opri din plânset
 Și ele curg cu miile.
 
 Aș da orice să pot să gust,
 Din pâinea ce-o făceai odată,
 Pe vatra încinsă sub un țest,
 Aș da chiar viața mea toată.
 
 Mă rog cu sufletu' împăcat
 Să vină ziua-n care,
 Îmi vei spune ca altădat'
 Povești nemuritoare.
 
 Autor: Răzvan Isac 08-06-2014

sâmbătă, 7 iunie 2014

Îneacă-te amar

 Să-mi înec amarul, să te uit pe tine,
 Sorb dintr-un pahar vinul rozaliu,
 Stau în crâșmă... nu, nu este bine,
 Să fac altceva acum nici nu știu.
 
 Am citit biletul ce tu mi-ai lăsat
 Și nu mai știu liniștea ce e,
 Unde așa grăbită, oare ai plecat?
 Și mă lași să mor din dragoste!
 
 Singurul meu prieten e sticla cu vin
 Cu ea vorbesc, tace și m-ascultă,
 Singura ce știe că viața mea e chin
 Și mă consolează chiar de este mută.
 
 Mai torn un pahar, mai vărs o lacrimă
 De durere sunt cuprinse simțurile toate,
 Acum și viața mea îmi este anonimă
 Și inima să-ndure nu mai poate.
 
 Îneacă-te amar, te rog să îmi dai pace
 Nu vezi că-s firav și nu mai pot,
 Ia cu tine dorul ce sufletul îmi coace
 Și duceți-vă departe rău de tot.
 
 Se termină vinul, sunt terminat și eu
 Și tare-aș vrea acum să dorm, să uit,
 De amarul care a năpădit sufletul meu
 Când m-a părăsit ființa ce-am iubit.
 
 Autor: Răzvan Isac 07-06-2014

joi, 5 iunie 2014

Ne-am iubit neicuță, s-au deloc

 Mi-ai zis mândră că ți-s cel mai drag 
 Și că vrei să faci casă cu mine, 
 Azi suspinele toate le trag 
 Că nu mai sunt mândră lângă tine. 
  
 E vina ta nană c-ai mințit 
 Și sufletul rău mi-ai otrăvit, 
 Stai acum și-ndură amarul tot 
 Să stau lângă tine nu mai pot. 
  
 Ne-am iubit neicuță, s-au deloc 
 În dragoste n-am avut noroc, 
 Mă mințeai cu vorbe dulci ca mierea, 
 Unde-i nană mângâierea. 
  
 Ți-am zis mândra mea vorbe pustii 
 Și de mine nu mai vrei să știi,
 De-aș putea să-ntorc timpul înapoi 
 Să mai fim mândruță amândoi. 
  
 Nu mai este nimic de făcut 
 Drumurile noastre s-au pierdut, 
 Eu am luat pe-o cale, tu pe alta 
 Asta ne-a fost nană soarta. 
  
 Poate într-o zi ne vom vedea 
 Și vei fii din nou mândruța mea, 
 Poate răul tot se schimbă-n bine 
 Și vom scăpa de suspine. 
  
 Autor: Răzvan Isac 05-06-2014

Te-ai întors râvnită vară

 Te-ai întors râvnită vară
 Și vei sta un timp la noi,
 Cu a ta căldură iară,
 Și a tale vânturi, ploi.
 
 Grădele din termometre
 Crește-vor să ne trimită,
 Spre frumoasele momente
 De pe-o plajă însorită.
 
 Savurând raze de soare
 Cu toții întinși pe șezlonguri,
 Toată vara stăm la mare,
 Scriind poeme, epiloguri.
 
 Și ne strângem prieteni mulți
 Să petrecem toți pe plajă,
 Prin nisip să stăm desculți,
 Marea să ne fie strajă.
 
 Autor: Răzvan Isac 05-06-2014

Curg lacrimi picuri, picuri

 Freamătul poetului transpune
 În poeme mii de stări și lacrimi,
 Din gând firav începe să adune
 Buchete de iubire și de patimi.
 
 Pe foi albe ca penele de înger,
 Scrise cu dor se aștern cuvintele,
 Trece prin suflet la fel ca un fulger,
 Iubirea și ne dor suspinele.
 
 Eu și pe nisip dorul mi-am scris
 Sperând să îl ia marea în adâncuri,
 Mi-a rămas suspinul tatuat pe iris
 Și curg lacrimi întruna picuri, picuri.
 
 Autor: Răzvan Isac 05-06-2014

Moștenire strămoșească

 Suntem fiii României,
 Urmașii strămoșilor,
 Pentru apărarea gliei
 Și al nostru tricolor;
 
 Au luptat cu înverșunare
 Chiar de nu le-a fost ușor,
 Ducând greul în spinare
 Pentru al nostru drag popor.
 
 Ce răsplată primesc azi
 Pentru moștenirea lor?
 Coroane din crengi de brazi,
 Lumânări și-un braț de flori.


 A noastră recunoștință
 Pentru vitejia lor,
 A fost greu, dar cu credință
 Formăm toți mândru popor.


 Ne comemorăm strămoșii
 Ce s-au jertfit pentru noi,
 Îmbrăcați în straie roșii
 În plânset și lacrimi ploi.
 
 Roșu este sângele
 Ce cândva a fost vărsat,
 De strămoși să apere,
 Glia noastră, al nostru sat.
 
 Astăzi fiii noștri pot
 Să citească dintr-o carte,
 Despre lupte, despre tot
 Ce s-au dat cândva departe.
 
 Despre cei ce au lăsat
 Cu preț mare moștenire,
 Fiilor ce au urmat,
 Un Tricolor și o Unire.
 
 Și-au dat viața pentru țară
 Simpli oameni, Domnitori,
 Luptând cu oastea tătară
 Și ieșind învingători.  


 Lăsându-ne tuturora
 Moștenire f
ăr' de preț,
 Să avem ce arbora,
 Tricolor de neam isteț.
 
 An de an sărbătorim
 Peste tot Hora Unirii,
 Mai uniți cu toți să fim
 Omagiu aducând oștirii.
 
 Autor: Răzvan Isac 05-06-2014

miercuri, 4 iunie 2014

Sub stele mii, șirag

 Am făcut palmele căuș
 Să-ți dau să guști iubirea,
 Dar vino tu, te rog, acuș
 Că vreau să-ți văd privirea.
 
 Să nu întârzii, căci nu pot
 Căușul să-l mai țin,
 Vreau să ți-l dau ție pe tot
 În sufletu-ți să vin.
 
 Și fericirea toată mai apoi
 S-o dobândim cu drag,
 Iubirea este-n minim doi
 Sub stele mii, șirag.
 
 Autor: Răzvan Isac 04-06-2014

Amorul ce arde mocnit

 Amorul ce arde mocnit
 Doare atât de tare,
 Sufletul ți-e istovit
 Și nu are scăpare.
 
 Încă de la început,
 Până să afli ce-i iubirea,
 Inima rău te-a durut,
 Presimțea dezamăgirea.
 
 Mai târziu când ai aflat-o,
 Ai simțit mare fior,
 Toată inima ai dat-o,
 Ș-acum te usuci de dor.
 
 Ai crezut că o să fie,
 Iubirea fagure de miere,
 Dar în loc de bucurie,

Ți-a adus numai durere.
 
 O iubire după alta
 Treceau prin sufletul tău,
 Tu ai fost numai unealta
 Unui joc atât de rău.
 
 Ce simțeai era ranchiună
 Și dezamăgire poate,
 Căci iubirea-i o minciună
 Când ți-e bine, atunci te bate.
 
 Și te lasă abandonat
 Pe un câmp al dorului,
 Cu sufletul măcinat
 Sub albastrul cerului.
 
 Ieși în drum și îl continui,
 Cu speranța că-ntr-o zi,
 Din iubire nu mai chinui,
 Uiți de ieri și trăiești azi.
 
 Te gândești la viitor 
 Să uiți trecutul meschin,
 Va fi mai promițător
 Fără dor și fără chin.
 
 E bine să ai speranță,
 Dar și ea te lasă singur,
 Când iei palme de la viață,
 Pe nimic nu mai ești sigur.
 
 Și mergi mai departe,
 Cu fruntea tot mai sus,
 Dând tot răul la o parte,
 A fost în suflet un intrus.
 
 Autor: Răzvan Isac 04-06-2014

marți, 3 iunie 2014

Prietenii adevărați

 Prietenii adevărați nu dezamăgesc,
 Îți sunt alături de-i bine sau e rău,
 Nu pun condiții, ci mereu te iubesc,
 Știu să aline dorul din sufletul tău.
 
 Dacă ești prinsă de furtună,
 Ei aduc soare-n viața ta,
 Mereu vin cu o vorbă bună,
 Nicicând nu te vor uita...
 
 Suntem prieteni și legătura-i strânsă,
 Nimeni n-o desface, de nimeni nu-i învinsă,
 Prietenia noastră va dăinui pe veci,
 Suntem acolo, peste rău, cu binele să treci.
 
 Autor: Răzvan Isac 03-06-2014

luni, 2 iunie 2014

Izvor de gânduri

 Mi-e sufletul un labirint
 Și deseori mă pierd,
 Doar poezia mi-e alint
 Când doruri rău mă ard.
 
 Izvor de gânduri plin,
 Mi-e inima sărmana,
 Toate trec, altele vin,
 Când se vindecă rana?
 
 E deschisă și mă seacă,
 Sufletul mi-e un vulcan,
 Dorul vine, dorul pleacă,
 Și-i greu ca un bolovan.
 
 Izvor de gânduri nesecat
 Inundă-mi trupul tot,
 S-aștern pe foaie neîncetat
 Versuri cate am sa pot.
 
 Izvor de gânduri așternute
 Pe coli albe de hârtie,
 Din suflet iubiri cernute
 Ce n-au fost cândva să fie.
 
 Sunt cuvintele rostite
 De graiul mut al inimii,
 În poeme plămădite,
 Ale mele gânduri mii.
 
 ............................................
 
 Tu izvor de gânduri plin,
 De dragoste, de venin,
 Limpezește-te odată,
 Cât inima-mi să mai poată?
 
 Autor: Răzvan Isac 02-06-2014

Scrisoarea de pe front

 Aștept cu drag a ta scrisoare
 Să uit de locul unde sunt,
 Să am și eu raze de soare,
 Nu numai nouri, ploi și vânt.
 
 Azi am primit-o și speram
 Cuvinte de amor să-mi scrii,
 Acum speranțe nu mai am,
 Căci ai plecat și nu mai vii.
 
 Eu am plecat pe front să lupt
 Să-mi apăr țara de vrăjmași,
 Mi-e trupul tot de viață supt,
 Căci tu iubire acum mă lași.
 
 Curând războiul se sfârșește
 Aș vrea și eu să mă sfârșesc,
 Cine credeam că mă iubește
 Nu am să pot s-o mai iubesc.
 
 Tot timpul petrecut pe front
 Am fost cu gândul doar la ea,
 Însă deloc n-a ținut cont
 Și a plecat cu dragostea.
 
 Acasă nimeni nu m-așteaptă,
 Să mă întorc ce rost mai are?
 Viața deloc nu a fost dreaptă,
 Doar moartea-mi este alinare.
 
 Aș vrea acum un glonte rătăcit,
 Să pună capăt suferinței mele,
 Decât fără tine, tot ce am iubit,
 Prefer să fiu călător printre stele.
 
 Lupta de pe front nu a fost grea,
 Grele sunt cuvintele ce-ai scris,
 M-au nimicit și au distrus iubirea,
 Ce tu de multe ori mi-ai tot promis.
 
 Cu acea scrisoare ai distrus un vis
 Acela de-a fi tu mireasa mea,
 A trecut războiul și nu m-a ucis,
 Ai făcut-o tu cu nepăsarea.
 
 Umblu rătăcind din loc în loc
 Sperând parfumul tău să îl găsesc,
 În dragoste nu am avut noroc
 Nu voi putea nicicând să mai iubesc.
 
 Ești undeva în lumea asta mare,
 Azi poate râzi, de mine ai uitat,
 Stau și privesc, pierdut în depărtare,
 Mă-ntreb de ce, moartea nu m-a luat?
 
 Autor: Răzvan Isac 02-06-2014