În ținuturile reci de la Polul Nord, trăia un urs polar, numele lui era Martinel, era mai deosebit față de ceilalți urși, acesta avea și o poveste mai tristă. Rămăsese singur prin acele ținuturi sălbatice, după ce mama lui l-a abandonat când încă era foarte mic, a fost crescut și învățat tainele supraviețuiri de către o Vulpe Polară, cum să vâneze, de cine să se ferească, chiar dacă aceasta mai avea doi puișori în grijă, nu s-a gândit nici-o clipă să nu-l adopte și pe Martinel... Vulpea Polară l-a învățat că cei mai de temut prădători ai lui sunt oamenii, aceștia vânându-l pentru blana lui minunată și albă ca neaua. Martinel și cei doi puișori ai vulpii s-au împrietenit repede, în scurt timp devenind de nedespărțit, se jucau împreună mai tot timpul.
Nici nu ziceai că există diferență de rasă între ei, Vulpea Polară era o mamă devotată și făcea totul pentru binele puilor ei și de acum și pentru binele lui Martinel. Timpul a trecut, acum ursul polar crescuse suficient de mare încât să se poată descurca singur, Vulpea Polară i-a fost ca o adevărată mamă și l-a învățat tot ce trebuie să știe pentru a se descurca într-o lume atât de vitregă și într-un ținut atât de aprig cum este Polul Nord.
De acum înainte supraviețuirea lui depindea doar de el, de ceea ce a învățat de la mama lui adoptivă. Aceasta i-a mai zis să nu se aventureze în locuri periculoase, știind cât era Martinel de curios, ca toți ursii polari de altfel.
Într-o bună zi mama adoptivă a trebuit să-l lase să se descurce singur, de acum înainte ea nu mai putea face nimic pentru el. Despărțirea lor a fost destul de grea, se obișnuiseră unul cu celălalt, pentru ei nu a contat că sunt diferiți, i-a unit o dragoste cum nu se mai întâlnise până în acel moment, când Vulpea Polară s-a hotărât să aibă grijă de micuțul ursuleț abandonat.
Au fost împreună o adevărată familie polară, le-a fost și bine, le-a fost și rău, împreună au mers mai departe indiferent de obstacolele pe care le-au întâmpinat.
Martinel, chiar dacă trecuse mult timp de când mama lui adevărată l-a abandonat, nu era împăcat cu acest gând și vroia cu tot dinadinsul să o caute, vroia să o cunoască.
S-a gândit mult timp la plecarea sa în căutarea mamei adevărate, se gândea și la primejdiile care i le povestise mama adoptivă, se temea că în drumul lui să nu întâlnească oameni care l-ar putea vâna pentru blana albă ca neaua.
Într-o zi, dis-de-dimineață, Martinel și-a luat inima în dinți și a plecat în căutarea mamei care i-a dat viață, înainte ca soarele să își arate razele palide, singur prin gerul cumplit al Polului Nord.
Știa că nu-i va fi ușor, dar nerăbdarea pentru a-și cunoaște mama care i-a dat viață era mai mare decât toate pericolele la un loc, nu-i mai păsa de nimic, în cap avea un singur lucru care îl motiva să meargă mai departe, imaginea vagă a mamei lui.
A călătorit mult timp, a străbătut Polul Nord de la un capăt la celălalt și nici urmă de mama sa, în capul lui Martinel se formaseră o grămadă de întrebări.
Când vroia să se dea bătut, tot mergând, Martinel a ajuns într-un loc diferit de ceea ce văzuse până acum, era o așezare ce semăna cu cea descrisă de mama lui adoptivă, Vulpea Polară, cea în care stau oamenii de care el trebuia să se ferească cât putea de mult.
Vroia să ocolească acel loc, dar mai apoi s-a gândit că poate mama lui nu l-a abandonat că așa a vrut ea, poate au capturat-o acei oameni răi despre care îi povestise mama adoptivă, așa că Martinel își face curaj și se îndreaptă sprea acea așezare, îi era teamă, dar avea speranța că poate în acel loc se află mama lui adevărată, poate era ținută captivă de acei oameni fără suflet.
În timp ce se apropia de acea așezare, inima lui Martinel bătea din ce în ce mai tare, îi era și teamă, dar avea și emoții, speranțe că își va găsi mama...
A ajuns în dreptul unei barăci, s-a ascuns acolo puțin pentru a se gândi la următorul pas ce trebuia făcut și pentru a nu-l vedea vreun om, erau destui oameni pe afară și orice mișcare greșită îl putea costa foarte scump pe Martinel.
După ce s-a mai gândit la ce trebuia să mai facă și după ce acei oameni s-au mai îndepărtat, Martinel a pornit mai departe, fiind foarte atent la impejurimi, nu cumva să cadă și el în vreo capcană.
Tot mergând el printre barăci, în dreptul uneia dintre ele aude niște voci și un mormăit mai slab, auzind acestea, a dat târcol barăcii respective în speranța că va găsi o crăpătură prin care să poată vedea ce se întâmplă în interior, într-unul din colțurile barăcii a găsit acea crăpătură și imediat s-a apropiat să se uite în interiorul barăcii. Acele voci pe care le auzise mai devreme veneau de la niște oameni care erau adunați în jurul unei cuști mari, Martinel încă nu putea să vadă de acei oameni ce se afla în interiorul cuștii respective, însa era convins că mormăitul venea de acolo.
Nu-și mai putea stăpânii emoțiile și nerăbdarea să vadă ce se află în cușca înconjurată de atâția oameni, în cele din urmă oamenii pleacă de lângă cușcă unul câte unul și astfel se descoperă și ceea ce se ascudea acolo, era o ursoaică polară, Martinel a început să tremure și abia își mai stăpânea lacrimile, în sfârșit după atâta timp își revedea mama, era slăbită, pe jumătate adormită, se pare că acei oameni o pregătiseră pentru a o mută în altă parte.
Nu mai era timp de pierdut, Martinel trebuia să facă ceva să-și salveze mama cât mai repede din mâna acelor oameni lipsiți de suflet. A mai așteptat puțin să se mai liniștească apele și apoi văzând că nu mai e nici un om prin preajmă, s-a îndreptat spre intrarea în baracă, din păcate ușa era închisă, așa că Martinel trebuia să facă ceva să fosteze ușa, dar să o facă în așa fel încât să evite orice zgomot major, pentru a nu-i trezi pe oameni.
Norocul a făcut ca după câteva încercări ușa barăcii să cedeze sub forța lui Martinel și acesta a reușit să între în baraca unde era ținută captivă mama lui, fără prea mult timp de pierdut se îndreaptă spre cușca cu pricina și încearcă să-și trezească mama, și după repetate încercări în cele din urmă reușește. Aceasta, chiar dacă era amețită de la efectul tranchilizantului, l-a recunoscut pe Martinel din prima clipă, nu mai putea de fericire, era și foarte uimită de cum reușise puiuțul ei să o găsească în pustietatea acelui ținut sălbatic. Acum tot ce conta era să reușească împreună să deschidă cușca și să plece teferi din acea baracă, departe de acei oameni răi.
Din baracă au reușit să iese cu bine, acum tot ce mai trebuia să facă era să se îndepărteze în liniște de acei oameni... și în cele din urmă au reușit. Erau amândoi copleșiți de emoții, ne mai putând să își stăpânească lacrimile cei doi au început să plângă, erau lacrimi de fericire, mama și puiul împreună după atâta timp...
În drum spre locul de unde plecase Martinel în căutarea mamei sale, acesta îi povestește tot ce a făcut în tot timpul cât aceasta a lipsit, i-a povestit și despre mama adoptivă, despre frățiorii lui, puii de vulpe, absolut tot. După cele auzite, mama lui Martinel abia aștepta să o cunoască pe cea care i-a ajutat puiuțul, ocrotindu-l de primejdii și dându-i toată dragostea pe care o poată da o mamă copilului ei.
După lungul drum parcurs înapoi spre casă, în cele din urmă ajung, erau slăbiți amândoi, dar acum aveau tot timpul din lume să se pună pe picioare, importat e că sunt împreună și de acum încolo, de nedespărțit.
S-au întâlnit și cu mama Vulpe și frățiorii, din acel moment au rămas cu toții precum o mare familie polară, mama lui Martinel și cu Vulpea Polară deveniseră ca două surori, mergeau peste tot împreună. Erau cu toții foarte fericiți că în ciuda vitregiei locului și după mult timp au reușit să se reîntâlnească cu bine.
Autor: Răzvan Isac 26-06-2014
