Îmi place adeseori să merg noaptea să mă plimb pe malul mării, când razele lunii se oglindesc în apa limpede precum lacrima unui prunc ce plânge după sânul mamei. Privesc stelele ce par a fi niște perle înșirate pe bolta cerească, atât de strălucitoare precum diamantele bine șlefuite.
Briza mării o simt pe obrajii brăzdați de trecerea timpului, timp ce nu a fost tocmai blând cu mine, ridurile și părul nins și-au făcut apariția, cred eu, mult mai devreme decât trebuia. Este adevărat că nici viața mea nu a fost una roz, am trecut prin multe urcușuri și coborâșuri, încă din tinerețe. Acum singura mea alinare este marea, cu ea vorbesc, mă ascultă, o ascult... îi povestesc tristețile mele, mă mângâie pe picioare cu al ei val ce pare că vrea să îmi aline sufletul.
Nisipul fin pe care pășesc știe câte lacrimi am plâns, el a simțit căldura lor atunci când din ochii mei triști cădeau peste el, pierzându-se în mare. Și noaptea îmi este bun prieten, se îngrijește de stările mele sufletești trimițând liniștea ei să îmi fie sfetnic.
Când ceasul bate miezul nopții mă întorc acasă, lăsând în urma mea marea și valurile ei, nisipul fin... Noaptea cu al ei cer brăzdat de stele atât de strălucitoare precum diamantele cele mai fine, precum o perdea infinită de perle mă însoțește în drum spre casă.
Și cum mă îndepărtez de țărmul mării, în urma mea doar stele mai zăresc, și briza mării mă urmeza o bună parte din drum, apoi se retrage. În gândul meu se așterne liniștea, semn că plimbarea de seară a dat roade, conversația mea cu marea a ajuns acolo unde trebuia să ajungă, la inimă. Adorm.
Urmează o zi ca toate celelalte, plină de activități gospodărești. Tot singur, prin ogradă, încerc să îmi țin gândurile departe de ceea ce a însemnat odată, adevărata dragoste pentru sufletul meu, copilăria. Las amintirile deoparte, preocupandu-mă mai mult de grija zilei de mâine, nu e ușor de unul singur să ții o ogradă cu atâtea animale și teren cât vezi cu ochii. Nu neg faptul că mi-ar trebui un ajutor, am visat mereu să am un fecior, un sprijin atunci când anii grei ai bătrâneții își vor spune cuvântul, dar nu a fost să fie.
Nu putem noi, niște simpli oameni să comandăm mâna destinului, în viață ni se întâmplă doar ceea ce este scris în cartea vieții, fiecare filă are însemnătatea ei, fiecare bucurie, fiecare necaz sunt consemnate cu mare atenție acolo, în acea carte.
Trece timpul destul de repede ziua, având atâta treabă, nici nu îmi dau seama cum zboară orele, și când nu mă aștept, se întoarce noaptea tot senină. După ce servesc cina, mă pregătesc pentru o nouă plimbare pe malul mării, sub cerul senin acoperit de perdeaua de perle. Altă noapte, aceeași poveste, același nisip sub tălpi, în suflet același dor, dorul de a mai retrăi copilăria.
Autor: Răzvan Isac 02-03-2014
