Seară de Mai

 E seară de Mai
 Eu plâng de neputință,
 Tu uitării mă dai,
 O faci cu rea credință.
 
 Azi eram fericit
 Prin gând nici nu-mi trecea,
 C-am să fiu osândit
 Să te pierd iubirea mea.
 
 Tu știi cel mai bine
 Ce te face să pleci,
 Grăbită de lângă mine
 Sufletul să-mi îneci.
 
 În lacrimi care curg
 De dor în urma ta,
 Spre seară în amurg,
 Pleacă, dar nu uita.
 
 Ceea ce ne-am jurat
 Sub un castan batrân
 Se pare c-ai uitat
 Și eu singur rămân.
 
 Mă întreb: "Oare e drept,
 Ce mi se întâmplă azi?"
 Să-mi plângă inima-n piept,
 Cazi lacrimă, cazi.
 
 Ești tot ce mi-a rămas,
 Căci nu mai am nimic,
 Nici zâmbet și nici glas,
 Nu mai am nici-un pic.
 
 Toate mi s-au șters
 Din suflet, de pe chipul meu,
 Încrezător am mers
 Către sufletul tău.
 
 Nu am știut că tu
 Nu știi să iubești,
 Că azi vei spune nu
 Inima să-mi rănești.
 
 De ce mi-ai dat speranță
 Acum te întorci și pleci,
 Mi-ai luat totul din viață
 Să mă vezi nu mai treci.
 
 Să vezi cât pentru tine
 Sufăr și plâng mereu,
 Să vezi viața din mine
 Cum se stinge de dorul tău.
 
 Nu-ți pasă că în urma ta
 Plângând tu m-ai lăsat,
 De mine și inima mea
 Nu-ți pasă și ai plecat.
 
 Cea mai mare durere
 E că te-am iubit,
 Acum inima-mi cere
 Să încerc să te uit.
 
 Așa cum tu pe mine
 Mă uiți fără să-ți pese,
 Lacrimi pentru tine
 Ochii mei n-o să mai verse.
 
 Eu nu pot chiar de vreau
 De tine ca să uit,
 Uitării să te dau,
 Nu pot căci te-am iubit.
 
 Încă mai arde-n mine
 Focul ca-n prima zi,
 Flacăra de iubire,
 Dar tu n-ai cum să știi.
 
 În tine n-are unde
 Să ardă nici-un foc,
 Căci nu poate pătrunde
 Dragostea deloc.
 
 Ai inima înghețată
 Suflet nici nu ai,
 Iubire adevărată
 Nicicând nu o să dai.
 
 La tine nu există,
 N-are unde să stea,
 Ești goală, pustiită,
 Ești ființa cea mai rea.
 
 Ca timpul care trece
 Și îmbătrânește tot,
 Ești la fel de rece,
 Precum un potop.
 
 Căzut asupra mea,
 Lovindu-mă mai tare,
 Rănindu-mi inima
 Știind ce rău mă doare.
 
 Inima mi-e zdrobită,
 Sufletul mi-e gol,
 Tu pleci așa grăbită
 Și mă lași să mor.
 
 De dor, singurătate
 Mă lași să mă sting,
 Inima greu îmi bate
 Căci nu te mai ating.
 
 În suflet îmi rămân,
 Șoapte și-o amintire,
 Că sub acel castan bătrân
 Noi ne-am jurat iubire.
 
 N-a fost cum ne-am jurat,
 Cu tine nu mai sunt,
 Singur m-ai lăsat
 Ca pe o frunză-n vânt.
 
 Dar eu chiar și așa
 După tot ce-ai făcut,
 Te iert dragostea mea
 Chiar dacă m-a durut.
 
 Nu pot ură să-ți port
 Insemni mult pentru mine,
 Stau singur și suport
 Singurătate și suspine.
 
 Ține minte acum,
 Păstrează cât ai fii,
 Vorbele ce-ți spun
 În suflet să le ții.
 
 Încearcă să-ți dezgheți
 Inima ce o ai,
 A iubi să înveți,
 Iubire ca să dai.
 
 Păstrează-ți sufletul
 Mereu tânăr să fie,
 Și pe chip zâmbetul
 Ce nu mi l-ai dat mie.
 
 Trăiește în continuare
 Și încearcă să iubești,
 Altă inimă mare
 Să nu mai rănești.
 
 Așa cum eu pe tine
 Te-am iubit, te iubesc,
 La fel să faci, ca mine,
 Din iubire flori cresc.
 
 Sunt florile iubirii
 Te ajută să trăiești,
 Ele sunt trandafirii
 Ce-n inimă-i găsești.
 
 Ai tăi au fost cu spini
 Și m-au rănit prea tare,
 Mi-au adus doar lacrimi,
 În inimă dor mare.

 Acum ea se oprește
 Nu vrea să mai bată,
 Iubirea o părăsește,
 Dar azi ca niciodată.
 
 În suflet mi s-a stins
 Ultimul strop de viață,
 Iubire m-ai împins
 Într-un abis fără speranță.
 
 Acum în fața morții
 Îmi amintesc de tot,
 Ce-a fost în timpul vieții,
 Să le întorc nu mai pot
 
 Te iert pe pat de moarte,
 Vreau să plec liniștit,
 Clepsidra vieții scade,
 Am ajuns la sfârșit.
 
 Nu mai ești cu mine,
 Dar moștenire-ți las
 Cuvinte de iubire
 În ultimul meu ceas:
 
 "Dintr-o singură privire
 Am știut că te iubesc,
 Ai fost marea mea iubire
 Ce-am așteptat s-o întâlnesc.
 
 Cea mai frumoasă ființă
 Cu sufletul am îndrăgit-o,
 Cu chipul frumos de zeiță
 A mea inimă ai cucerit-o."
 
 Toate să le păstrezi
 Adânc în inima ta,
 Chiar dacă nu mă mai vezi
 Eu te rog, nu mă uita.
 
 Le las în urmă toate
 Și pe tine iubire,
 Și-n sufletul tău poate
 Îmi păstrezi amintire.
 
 Asta e tot ce vreau,
 E ultima dorință,
 În sufet să-ți mai stau
 Scumpa mea ființă.
 
 Tu din când în când
 La locul meu de veci,
 Cu ochii lăcrimând
 Iubire să mai trece.
 
 Cu o floare în mână
 Să vii pe la mormânt,
 C-o inimă mai bună
 S-o plantezi în pământ.
 
 Lângă crucea de piatră,
 La căpătâiul meu,
 O floare albastră,
 Prin ea să trăiesc eu.
 
 Cu lacrimile tale
 S-o uzi să înflorească,
 De vorbele mele 
 Să îți amintească.
 
 Să stai pe banca pusă
 Lângă mormântul meu,
 De iubirea apusă
 Să-ți amintești mereu.
 
 De mine, de ce-am fost
 Cândva în viața ta,
 O iubire fără rost,
 Dar care ți-a dat inima.
 
 Autor: Răzvan Isac Mai 2007