Și-am să renasc... din propria-mi cenușă

Scriu versuri, când sufletul mi-e gol
Privesc spre cer, trec păsările stol,
Aș vrea să fiu ca ele, să zbor spre univers
C-o bătaie de aripi, să mai scriu un vers.

Să mă înalt, să trec de soare aș vrea
Inima să ți-o atingă, o poezie a mea,
Când vei privi spre cer, în stele să citești
Durerea ce-ai lăsat, de când nu mă iubești.

Ai spulberat un vis, l-ai aruncat în foc
Credeam că ții la mine, nu ți-a păsat deloc.
Azi visul meu e scrum, și inima mi-e arsă
Eu am pus suflet mult, tu m-ai trădat... dar lasă...

Timpul îmi va fi, medicament la suflet
Și poate într-o zi, voi știi ce-i ăla zâmbet,
Și-am să renasc, nu-mi vei mai fi ca o căpușă
Precum pasărea Pheonix, din propria-mi cenușă.

Autor: Răzvan Isac 05-07-2013