Albinuța și-al ei stup

 Și mergând pe-o potecuță, 
 Mă-ntâlnesc c-o albinuță. 
 Și o întreb: 
 - Albină dragă, încotro așa grăbită? 
 Ea-mi răspunde obosită; 
 - Iaca-s tristă c-a mea miere 
 Nu știu unde toată piere, 
  
 Stupul meu este prădat, 
 Toată munca mea au luat. 
 -Cine crezi c-a fost în stare 
 De-o asemenea trădare? 
  
 Albinuța tace, plânge, 
 Și-a ei lacrimă-mi ajunge 
 Pân' la suflet și mă seacă, 
 Albinuța tristă pleacă. 
  
 Ce-aș putea acum să fac 
 Albinuța să o împac? 
 Cum să-i dau înapoi mierea 
 Să-i pot alina durerea?... 
  
 Stau la pândă într-o zi 
 Să văd cine-ar putea fi, 
 Nu mare mi-a fost mirarea, 
 Să văd străbătând cărarea, 
  
 După umbra-i se ascundea, 
 Știind că nimeni nu-l vedea, 
 Era mic, dar sprinten foc 
 Un vulpoi viclean... noroc! 
  
 Țanțos mergând pe cărare 
 Iată, hoțul nostru apare, 
 Eu pregătit c-o crăcană 
 Vreau să-i întind o capcană. 
  
 Timp nu trece mult și hoțul 
 În capcană-și prinde botul, 
 Și fugind, uitând de miere 
 A început tare să zbiere... 
  
 -Auuu, ce tare m-am lovit, 
 Să mai fur m-am ostoit, 
 Miere deloc nu mai vreau, 
 Toată înapoi ți-o dau. 
  
 Eu fără să stau pe gânduri 
 Am trimis vreo câțiva fluturi, 
 Să îi dea vestea cea mare 
 Albinuței tristă tare... 
  
 Acum că are mierea toată, 
 Albinuța-i încântată.
 Mă bucur, planu' a reușit 
 Și albinuța a zâmbit. 
  
 Autor: Răzvan Isac 26-11-2014