Sub mii de stele, clar de lună

 Sufletu' plânge și te cheamă
 Din trecutul de altădat',
 Durerea să i-o iei în seamă, 
 Să-i dai iubirea ce ți-a dat. 
  
 Sub cerul liber noaptea ies 
 Ca să privesc spre stele, 
 Demult sub ele, atât de des 
 Te țineam în brațele mele. 
  
 Stăteam pe frunze răsfirate 
 Căzute în toamna trecută, 
 Ne mângâia luna pe spate, 
 Iubirea ne era plăcută. 
  
 Acum s-a strâns atâta dor 
 În sufletu-mi săracul, 
 C-aș vrea atât de mult să mor, 
 Să mă usuc precum copacul. 
  
 Să fiu un ram uscat în vânt, 
 Să fiu o frunză moartă, 
 Îngropată în pământ 
 De nepăsare și de soartă. 
  
 De-mi dai al tău sărut, o dată,
 Cu a tale buze dulci și moi, 
 Poate și timpul de altădată 
 S-ar întoarce către la noi. 
  
 Poate am fi cum noi eram, 
 Când ne unea iubirea, 
 Sub cerul liber ne juram, 
 S-atingem nemurirea. 
  
 Sub mii de stele, clar de lună, 
 Noi doi și ale noastre șoapte... 
 Nu mai suntem împreună, 
 S-a pierdut totul în noapte. 
  
 Tu poate alți ochi ți-ai ales 
 Să îți reflecte chipul, 
 Plecarea nu ți-am înțeles, 
 Cum nu înțeleg nici timpul. 
  
 Autor: Răzvan Isac 24-11-2014