Privește în ochii mei și vei înțelege că ascund o tristețe imensă, că nu mai au strălucirea și nici limpezimea de altădată. Sunt tulburi, căci lacrimile sălășluiesc mereu în ei, sunt pierduți într-un dor ce nu își mai găsește alinul.
Trăiesc în trecut, gândul și inima îmi sunt captive într-un labirint sentimental ce nu are ieșire, oricât aș încerca să scap ajung mereu în același loc.
Tu faci parte din acest labirint, tu ești vinovată de aceste lacrimi ce ochii mi-i seacă, ești parte din gândurile ce nu-mi dau pacea și liniștea de care am nevoie. Singurătatea îmi apasă sufletul și îmi dă o stare de nesiguranță, de rătăcire temporară într-un labirint al dragostei ce n-a știut a mă aprecia.
Plătesc un tribut ce nu îmi corespunde și acest lucru îmi pustiește trupul, îmi seacă sufletul și mă face să mă simt ca un lup pierdut de haita lui, îmi vine să urlu în speranța că cineva îmi va auzi disperarea și va porni înspre salvarea mea.
Trec zilele din ce în ce mai greu, timpul și-a incetinit ritmul, eu parcă aș face parte dintr-o altă lume, o lume în care echilibrul sentimental nu există și-n care totul pare pustiu, fără formă și lipsit de culoare.
Trecutul mă ține captiv, gândul te caută acolo unde tu l-ai lăsat în urma plecării tale, nu cunoaște drumul întoarcerii și rătăcește în neant.
Inima mi-e plină de o suferință ce pare că nu are final!
Pe zi ce trece labirintul în care sunt prins pare din ce în ce mai mare, și eu pe zi ce trece îmi pierd mai mult speranța că cineva va veni în salvarea mea.
Cine ar vrea un suflet plin de petece sentimentale și muribund?...
Nimeni cred eu, singura mea salvare sunt eu, de mine depinde totul, în primul rând trebuie să las trecutul acolo unde îi este locul, în trecut, iar eu să îmi văd mai departe de viață trăind prezentul și având o viziune mai clară asupra viitorului, doar așa pot face să dispară labirintul sentimental în care sunt prizonier, doar așa îmi pot vindeca de durere inima și sufletul, iar ochii mei își pot recupera strălucirea și seninătatea de odinioară.
Ușor de zis, greu de făcut, dar dacă nu încerc nu voi știi niciodată rezultatul, oricum de pierdut nu mai am ce pierde. Sunt ca un fir de praf ce vântul îl ia și care nu știe unde va fi lăsat, nu îmi cunosc destinul, dar vreau să îl trăiesc așa cum este el, cu bune și cu rele, cu gramul de speranță ce mi-a mai rămas.
O altă iubire poate va veni în întâmpinarea mea și ea va fii medicamentul recuperării mele complete, va fii noul meu început, noua mea lume.
Îmi voi deschide din nou inima și sufletul în speranța că încetul cu încetul o nouă iubire va cicatriza rănile lăsate de trecutul nu tocmai blând cu mine și cu sentimentele mele.
Voi încerca să uit experiențele nefaste din care am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă, uneori trebuie să fim mai atenți cu sentimentele noastre, trebuiesc dăruite acelei persoane care știe să le aprecieze la adevărata lor valoare.
Autor: Răzvan Isac 18-01-2015
Trăiesc în trecut, gândul și inima îmi sunt captive într-un labirint sentimental ce nu are ieșire, oricât aș încerca să scap ajung mereu în același loc.
Tu faci parte din acest labirint, tu ești vinovată de aceste lacrimi ce ochii mi-i seacă, ești parte din gândurile ce nu-mi dau pacea și liniștea de care am nevoie. Singurătatea îmi apasă sufletul și îmi dă o stare de nesiguranță, de rătăcire temporară într-un labirint al dragostei ce n-a știut a mă aprecia.
Plătesc un tribut ce nu îmi corespunde și acest lucru îmi pustiește trupul, îmi seacă sufletul și mă face să mă simt ca un lup pierdut de haita lui, îmi vine să urlu în speranța că cineva îmi va auzi disperarea și va porni înspre salvarea mea.
Trec zilele din ce în ce mai greu, timpul și-a incetinit ritmul, eu parcă aș face parte dintr-o altă lume, o lume în care echilibrul sentimental nu există și-n care totul pare pustiu, fără formă și lipsit de culoare.
Trecutul mă ține captiv, gândul te caută acolo unde tu l-ai lăsat în urma plecării tale, nu cunoaște drumul întoarcerii și rătăcește în neant.
Inima mi-e plină de o suferință ce pare că nu are final!
Pe zi ce trece labirintul în care sunt prins pare din ce în ce mai mare, și eu pe zi ce trece îmi pierd mai mult speranța că cineva va veni în salvarea mea.
Cine ar vrea un suflet plin de petece sentimentale și muribund?...
Nimeni cred eu, singura mea salvare sunt eu, de mine depinde totul, în primul rând trebuie să las trecutul acolo unde îi este locul, în trecut, iar eu să îmi văd mai departe de viață trăind prezentul și având o viziune mai clară asupra viitorului, doar așa pot face să dispară labirintul sentimental în care sunt prizonier, doar așa îmi pot vindeca de durere inima și sufletul, iar ochii mei își pot recupera strălucirea și seninătatea de odinioară.
Ușor de zis, greu de făcut, dar dacă nu încerc nu voi știi niciodată rezultatul, oricum de pierdut nu mai am ce pierde. Sunt ca un fir de praf ce vântul îl ia și care nu știe unde va fi lăsat, nu îmi cunosc destinul, dar vreau să îl trăiesc așa cum este el, cu bune și cu rele, cu gramul de speranță ce mi-a mai rămas.
O altă iubire poate va veni în întâmpinarea mea și ea va fii medicamentul recuperării mele complete, va fii noul meu început, noua mea lume.
Îmi voi deschide din nou inima și sufletul în speranța că încetul cu încetul o nouă iubire va cicatriza rănile lăsate de trecutul nu tocmai blând cu mine și cu sentimentele mele.
Voi încerca să uit experiențele nefaste din care am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă, uneori trebuie să fim mai atenți cu sentimentele noastre, trebuiesc dăruite acelei persoane care știe să le aprecieze la adevărata lor valoare.
Autor: Răzvan Isac 18-01-2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu