Eminescu catre Veronica

 Am scris de lacul plin de nuferi 
 În care luna se oglindea, 
 Unde-mi spuneai că tu nu suferi, 
 Dar suferința se vedea. 
  
 Am scris și despre teiul care 
 Știa toată povestea noastră, 
 Și despre mândrul nostru soare 
 Ce lumina zarea albastră. 
  
 Acum de-aș mai putea să scriu, 
 Cuvinte dulci ți-aș scrie, 
 Dar singur zac într-un sicriu 
 Iubindu-te și-n veșnicie. 
  
 Știu că și tu zaci într-o criptă 
 Atinsă fiind de moarte, 
 Ți-a fost de dor inima friptă, 
 Căci eu ți-am fost departe. 
  
 În veșnicie am luat cu noi 
 A noastre clipe și iubirea, 
 Și-n Rai din moarte amândoi 
 Am renăscut cu fericirea. 
  
 Am îmbrăcat veșmântul veșnic 
 Al unei lumi ce n-am avut, 
 Când te iubeam dulce și tainic 
 Pe când eram de vânt bătut. 
  
 Mereu ai fost Crăiasa vieții mele 
 Și regat ne-a fost numai iubirea, 
 Acum îmi ești Crăiasă printre stele, 
 Regatul nostru este nemurirea. 
  
 Autor: Răzvan Isac 15-01-2015