Tu îmi ești speranță, eterna mea iubire

 Am luat cu mine o veche desagă 
 Și am plecat pe drumul neștiut, 
 Să-mi caut speranța în lumea asta largă 
 Să pot avea din nou ceea ce am pierdut. 
  
 E drumul lung, anevoios și plouă 
 Eu merg necontenit tot înainte, 
 Trec pădurea deasă ce-i împărțită-n două 
 De-un drum ce-i presărat cu-a tale urme sfinte. 
  
 Am nevoie de tine și de a ta iubire, 
 Nevoia să sărut buzele tale, 
 De-aceea am plecat la drum, fără oprire, 
 Să pot ieși cumva în a ta cale. 
  
 Se lasă noaptea rece peste pădurea deasă 
 Luna, raza ei, spre mine o coboară, 
 Vede că sunt singur și-o clipă nu mă lasă, 
 Îmi face odiseea cu mult mai ușoară. 
  
 Din desagă scot o bucată de pâine, 
 Peste ea, din mers, întind niște untură, 
 Și mă gândesc că poate, cine știe, mâine 
 Voi găsi ceva mai bun să duc la gură. 
  
 Ploaia s-a oprit, dar drum încă mai e 
 Pe tine nu știu unde te găsesc, 
 Dar nu mă dau bătut, ci pân' la cap de lume, 
 Voi merge să te caut, prin foc de-ar fi pășesc. 
  
 Tu îmi ești speranță, eterna mea iubire, 
 Și viața fără tine nu o pot pricepe, 
 Nici soarele pe cer nu-i ca a ta zâmbire, 
 Altă zi fără tine nu mai pot începe. 
  
 Autor: Răzvan Isac 25-03-2015