Voinicul și prințesa

 Dinspre miazăzi apare 
 Un voinic grăbit, călare, 
 La castelul din pădure 
 A lui prințesă s-o fure. 
  
 Un castel mare, păzit 
 De dragonul cel mâhnit... 
 Stă voinicul, se gândește 
 Cum dragonul păcălește. 
  
 Dragonu' avea pumnal de foc 
 Și vreo șapte alte arme, 
 Dar cu puțin de noroc 
 Atunci când acesta doarme, 
 Voinicul viteaz din fire 
 Le va lua într-o clipire. 
 - Și atunci dragonul mare 
 Va rămâne mic sub soare! 
  
 Armele, ca prin magie, 
 Îl fac mare ca să fie, 
 Fără ele e mic, mic, 
 N-are putere nici-un pic. 
  
 Un voinic cum nu e altul 
 Într-o clipă face saltul, 
 Pe dragon să-l păcălească, 
 Cu prințesa lui să se unească. 
  
 Dă ocol castelului, 
 Ia armele dragonului, 
 Ș-apoi fără pic de teamă 
 Pe prințesa lui o cheamă. 
  
 - Dulce floare de cireș 
 La balcon te rog să ieși, 
 Într-a mele brațe sari 
 Să fugim ca doi hoinari. 
  
 Astfel, cum zise voinicul, 
 Sare fără a știi bunicul, 
 Rege ce-mpărțea teroare 
 În ținutul 'cela mare. 
  
 Și-amândoi gonesc la vale, 
 Nimic nu le stă în cale, 
 Plecară spre miazăzi, 
 De unde voinicul veni. 
  
 Se bucură natura toată, 
 Voinicul reuși să scoată, 
 Pe prințesă din castel, 
 Să fie mereu cu el. 
  
 Cei doi își trăiesc iubirea, 
 Vor afla ce-i nemurirea, 
 Voinicul și prințesa lui, 
 Dragostea Universului. 
  
 Autor: Răzvan Isac 19-03-2015