Treptele plecării tale

 Afară-i cer senin, dar totuși plouă,
 S-a înserat, pe cer e lună nouă,
 Stau singur în cerdac și răsfoiesc o carte,
 Noaptea e senină, eu doar de cer am parte.
 
 Îmi citesc povestea scrisă pe paginile albe,
 Cuvintele toate răsună în ecouri tot mai slabe,
 Un scârțâit se aude pe treptele plecării tale,
 Cât mi-aș dori să te întorci, pășind pe ele agale.
 
 Mai ceartă-mă cum o făceai, spune-mi când greșesc,
 Mi-e dor să te privesc în ochi, să-ți spun cât te iubesc,
 Mi-e dor să-mi dai al tău sărut când soarele răsare... 
 De ce-ai plecat lăsând în urmă, un dor așa de mare?
 
 Seară de seară tot aici, sub cer cu cartea-n mână,
 Aștept să-ți văd chipul trecând pe sub clar de lună,
 Să te opresc, să îți vorbesc, iertare să îți cer,
 Atât mai vreau, măcar o clipă să te văd mai sper.
 
 Trecut-au anii și-s bătrân, tu poate nu mai ești,
 Mă rog la cer stând în cerdac, în vis să îmi vorbești,
 Sau dacă într-un colț de lume timpul ți-l petreci,
 Te rog iubirea mea o clipă, la mine să mai treci.
 
 Să ne trăim bătrânețea, ultimii ani ai vieții noastre,
 Ziua sub razele de soare, noaptea sub cerul plin de astre,
 Să ne amintim duioși mereu de clipele din tinerețe,
 Ce ne-au adus și bucurii, dar și în suflete tristețe.
 
 Autor: Răzvan Isac 16-05-2014