Pun ghirlande-n prispa casei, să se vadă de departe că nu-i casa pustiită, aici șade un om și-o carte.
-Cei ce trec pe drum se întreabă:
-Ce s-o fi întâmplat acolo?
-Că e casa împodobită, parcă ar fi vreo sărbătoare!
Eu în gându-mi răspicat le răspund, ei făr' s-audă: ”iaca oameni buni ziceați
că e casa părăsită!”
Am trăit eu ca un pustnic, fără să m-arăt la lume, c-am fost judecat prea aspru, de-a mea tinerețe plină, de povețe și aventuri, la nimeni nu-i păsa de mine.
Am decis, după un vis, ce l-am avut mai ieri noapte:
-De ce să-mi pedepsesc viața?
-De ce să-mi scurtez eu ața?
Viața-i atât de frumoasă și ea merită trăită, și cu bune și cu rele, dușmăniți
sau poate nu... nimeni de pe lumea asta nu va schimba nicicând destinul, cum e scris așa le tragem că ne place sau că nu.
Am decis să încep alt drum, să-l las pe cel vechi în urmă, de azi numai eu și-o carte
cu povețe ce răsună peste plaiul românesc, pe întinsa glie a noastră. Dragi copii vă povestesc,
a mele pățanii toate, când veți sta la mine-n prispă, când se despart ziua de noapte.
Mi-am scris ale mele gânduri și pățanii de demult, pe când eram un flăcău și de părinți nu vream să ascult.
Am făcut atâtea câte să vă povestesc într-una, am fost un copil zburdalnic într-al meu sătuc din munte.
Mama, tata-mi tot spuneau să îmi mai găsesc astâmpăr, că de nu-mi vor da pe șele, câte nici nu pot să număr. Eu nu-i luam atunci în seamă și făceam năzbâtii multe, că toți copiii din sat, la un loc n-aveau atâtea.
Plecam de cu dimineață de acasă să colind, peste plaiurile toate, exploram al nost' pământ. Uitam de timp, uitam de toate, nici că foame îmi era, iară setea-mi ostoiam dintr-un izvoraș din munte unde adesea mă opream s-ascult apa lui cum curge, mă întindeam pe iarba verde și-a ei muzică ascultam.
Uite așa ceasul trecea, și mă prindea amurgul, lângă izvorul ce-mi cânta a lui muzică din munte.
Eram parcă într-un vis, mă simțeam hipnotizat, stăteam alteori și seara prins sub cerul înstelat.
Și așa îmi petreceam, eu mai toate zilele, pe la școală rar treceam, exploram câmpiile, munții și a lor izvoare, ce mi-a oferit natura... acasă plăteam tribut, de la tata cu centura.
Nu-mi regret copilăria și nimic din ce-am făcut, îmi iubesc sătucul, glia, iubesc munți, izvoare și câmpii, si pe cei ce-au dat in mine cu a lor vorbe ce-au durut.
Ale mele aventuri toate, le-am scris aici, într-o carte.
Autor: Răzvan Isac 19-01-2014
-Cei ce trec pe drum se întreabă:
-Ce s-o fi întâmplat acolo?
-Că e casa împodobită, parcă ar fi vreo sărbătoare!
Eu în gându-mi răspicat le răspund, ei făr' s-audă: ”iaca oameni buni ziceați
că e casa părăsită!”
Am trăit eu ca un pustnic, fără să m-arăt la lume, c-am fost judecat prea aspru, de-a mea tinerețe plină, de povețe și aventuri, la nimeni nu-i păsa de mine.
Am decis, după un vis, ce l-am avut mai ieri noapte:
-De ce să-mi pedepsesc viața?
-De ce să-mi scurtez eu ața?
Viața-i atât de frumoasă și ea merită trăită, și cu bune și cu rele, dușmăniți
sau poate nu... nimeni de pe lumea asta nu va schimba nicicând destinul, cum e scris așa le tragem că ne place sau că nu.
Am decis să încep alt drum, să-l las pe cel vechi în urmă, de azi numai eu și-o carte
cu povețe ce răsună peste plaiul românesc, pe întinsa glie a noastră. Dragi copii vă povestesc,
a mele pățanii toate, când veți sta la mine-n prispă, când se despart ziua de noapte.
Mi-am scris ale mele gânduri și pățanii de demult, pe când eram un flăcău și de părinți nu vream să ascult.
Am făcut atâtea câte să vă povestesc într-una, am fost un copil zburdalnic într-al meu sătuc din munte.
Mama, tata-mi tot spuneau să îmi mai găsesc astâmpăr, că de nu-mi vor da pe șele, câte nici nu pot să număr. Eu nu-i luam atunci în seamă și făceam năzbâtii multe, că toți copiii din sat, la un loc n-aveau atâtea.
Plecam de cu dimineață de acasă să colind, peste plaiurile toate, exploram al nost' pământ. Uitam de timp, uitam de toate, nici că foame îmi era, iară setea-mi ostoiam dintr-un izvoraș din munte unde adesea mă opream s-ascult apa lui cum curge, mă întindeam pe iarba verde și-a ei muzică ascultam.
Uite așa ceasul trecea, și mă prindea amurgul, lângă izvorul ce-mi cânta a lui muzică din munte.
Eram parcă într-un vis, mă simțeam hipnotizat, stăteam alteori și seara prins sub cerul înstelat.
Și așa îmi petreceam, eu mai toate zilele, pe la școală rar treceam, exploram câmpiile, munții și a lor izvoare, ce mi-a oferit natura... acasă plăteam tribut, de la tata cu centura.
Nu-mi regret copilăria și nimic din ce-am făcut, îmi iubesc sătucul, glia, iubesc munți, izvoare și câmpii, si pe cei ce-au dat in mine cu a lor vorbe ce-au durut.
Ale mele aventuri toate, le-am scris aici, într-o carte.
Autor: Răzvan Isac 19-01-2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu