Și cad izbindu-mă de ziduri

 Mi se topește inima de al tău dor
 Asemeni unui fulg în luna lui Cuptor,
 Și sufletul îmi arde, combustie spontană,
 Atins de nepăsarea, ce inima-ți emană.
 
 Un trecător prin viața ta am fost, și acum
 Mă simt abandonat, la margine de drum.
 Am fost o adiere a vântului de toamnă,
 La singurătate inima-ți mă condamnă.
 
 Îmi ispășesc pedeapsa-n pustiul din deșert
 Căzut în abandon, cu trupul meu inert,
 Am așteptat prea mult, și n-am primit nimic
 De la a ta inimă, doar lacrimi pic cu pic.
 
 Deșert îmi e speranța, în care am crezut
 Și oază a ta iubire, din ea cu sete am băut,
 Azi oaza se topește, dispare în pustiu,
 Eu cad într-un abis, făr' adâncimea lui să știu.
 
 Și cad izbindu-mă de ziduri, ale nepăsării tale,
 Inima tot plină mi-e, de amar, de dor și jale.
 Am iubit fără să-mi pese, ce-o să am a îndura,
 Fără să știu că lacrimi multe, aveau a mă înconjura.
 
 Autor: Răzvan Isac 29-01-2014