Teamă, mergi și fă-te scrum

 Într-o zi, mergând agale 
 Spre biserica din centru, 
 Am constatat cu stupoare 
 Că a fost cutremur mare, 
 În sufletu-mi epicentru. 
  
 M-am speriat, ce avea să fie? 
 În sufletu-mi zarvă mare, 
 Mi-a intrat inima-n vrie, 
 Poate de vreo bucurie, 
 Ce motiv să fie oare? 
  
 Mai apoi mi-am dat cu seamă 
 Că în gandu-mi pătrunsese, 
 Far' să ceară voie, o teamă, 
 Nu-mi mai era inima calmă 
 Cum înainte fusese. 
  
 Teama îmi intrase-n gând 
 Și mi-a zis cu glas răstit, 
 Să o iubesc acum, oricând, 
 Să nu o părăsesc nicicand...
 I-am zis: "Ai înnebunit!” 
  
 Cum aș putea vreodată, eu 
 Să las viața mea să piară, 
 Să renunț la al meu suflet, 
 Să stau fără al ei zâmbet? 
 O iubesc ca întâia oară! 
  
 Teamă, zic să-ți faci bagajul 
 Să pleci de unde ai venit, 
 Să pleci pentru totdeauna, 
 Să te întorci când piere luna 
 De pe cerul împânzit. 
  
 De atâtea mii de stele 
 Martore a iubirii mele, 
 Eu în suflet port lumină 
 Și-o iubesc din inimă. 
  
 Ale tale vorbe, Teamă 
 Nu își au rostul acum, 
 Nu te iau deloc în seamă 
 Mergi, de ciudă fă-te scrum. 
  
 Autor: Răzvan Isac 18-01-2014