Am mers la marginea pădurii

 Am mers la marginea pădurii, să vorbesc cu ea,
 I-am cerut să-mi spună, unde e iubirea mea?
 A început vântul să bată, semn că auzea ce-i zic,
 Tu pădure întunecată, dă-mi mai mult decât nimic.
 
 Vântule și tu m-auzi și ești una cu pădurea,
 Vorbiți cu stelele în noapte, să-mi aline durerea.
 Să îmi ia dorul din suflet să îl piardă în univers,
 Vreau să știu, din viața mea, că dorul a fost șters.
 
 Vreau inima-mi să se scalde, doar în fericire
 Să las în trecut, departe, dureroasa amăgire,
 Vreau să am sufletul plin, de cuvintele frumoase
 De alint, în nopți senine, spuse-n prispa vechii case.
 
 Poate-i vis ce îmi doresc, dar cred cu tărie-n vise,
 Și știu că în cartea vieții, toate ne sunt scrise,
 Bune, rele, cumpene... și iubirea noastră este,
 Scrisă tot în cartea vieții, ca o frumoasă poveste.
 
 Din condei îmi ies cuvinte ce cu sufletul rostesc
 Despre tot ce-n astă viață, cu inima mea iubesc,
 Am scris despre deziluzii, dar și despre fericire,
 Azi la marginea pădurii, am vorbit despre iubire.
 
 Tu pădure și tu vânt, mi-ați dat liniște în suflet
 Și m-ați învățat din nou, să pun pe chipul meu zâmbet.
 Mă retrag acum spre casă, cu gândurile împăcate,
 Liniștit de sfatul bun al pădurii întunecate.
 
 Autor: Răzvan Isac 28-01-2014